banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Ieri, lângă sicriul lui Cristian Țopescu….

Ieri, lânga sicriul lui Cristian Topescu, am simțit că nu mai am aer.
Am avut ghinionul să aud cum o colegă “mai trecută prin viață” i-a șoptit unei alte colege, cu glasul îmbibat într-o nesfârșită dezamăgire : “ De ce naiba or fi acoperit sicriul? De ce nu ne lasă să-l vedem?”… “Dacă nu-l mai țineți minte, priviți-l în ecranul uriaș din fața dumneavoastră! – i-am susurat , ușor răutăcioasă, la ureche, timp în care, în surdină, se auzea glasul inconfundabil al marelui dispărut, comentând victoriile sportivilor români, rămase pentru eternitate, în fonoteca de aur a românilor…
Am realizat apoi ce tragedie va fi în sufletul presei de scandal, care a fost oprită să filmeze în studioul 2 al TVR, unde Cristian se oprise câteva ore, în drumul lui spre Nemurire. Și ce dezamăgire că nu vor putea arăta publicului chipul încremenit al acestuia, cu siguranță altul decât cel pe care-l știim cu toții și cu care TREBUIE să rămânem. Mda…tragedie, pentru presa de scandal…
Felicit familia pentru inițiativa de a îmbrăca în discreție această ultimă “întâlnire” a omul său drag cu cei ce i-au fost colegi, discipoli sau, pur și simplu, admiratori. Și îi felicit pe colegii mei, care au organizat impecabil această discretă, solemnă și rafinată despărtire de cel ce a fost un model real pentru generații întregi de jurnalisti.
Poate tristul eveniment de ieri ar trebui perceput, de catre ziariștii flămânzi de morbid, ca fiind un semnal că este momentul să se oprească din goana lor după senzaționalul cu orice preț. Că bocancii mai trebuie și dați jos, la intrarea în subiectele delicate. Poate că șefii care îi îndeamnă la a nu se da în lături de la nimic, ar trebui să ia , în calculele lor de ratinguri, vizualizări și tiraje vândute, și suferințele celor despre care vor scrie cu atâta patimă, în momentele cele mai crâncene ale acestora. Poate că este momentul să-i lăsăm pe cei pe care, altminteri, i-am iubit sau îi iubim, să se despartă în tăcere de această lume, să-si ducă în tihnă războaiele cu bolile necruțătoare, să-și depășească în intimitate crizele conjugale..
Personal, mă bucur că ieri, între privirea mea – oricum încărcată de tristețe – și trupul fără viață al minunatului coleg care m-a părăsit, s-a interpus un capac de lemn. Mă bucur că, prin acest gest, Christel și , cu siguranță, copiii lui Cristian, m-au ajutat să păstrez, pentru totdeauna imaginea chipului cald si VIU al omului de lângă ei și, vremelnic, și de lângă noi, cei ce îi continuăm pașii, pe culoarele bătrânei televiziuni…

1 comentariu

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • DA, OARE CE AR MAI FI DE ADAUGAT! SCRIS… SIMPLU SI CINSTIT! DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA, IAR PE NOI CEI RAMASI AICI… SA NE IERTE!

Femei de 10 pe Facebook