Generația ” Dă-mi! Fă-mi!”

Am făcut câteva tentative de a-i induce lui Victoraș – pe vremea când era „Victoraș” și nu un „Victor” în toată regula, cum e acum!-  ideea că orice lucru, în viață ( cu excepția cadourilor și a foloaselor necuvenite!) se câștigă prin muncă. Ninsorile abundente au fost, în câteva rânduri, complicele meu imaculat, puștiul câștigând bani frumușei din curățatul curții și, mai ales, al mașinii mele! Cu timpul, sub diverse pretexte infailibile, din categoria „am mult de învățat la mate” , „dau teză a doua zoi” etc, individul meu mic și drag s-a tot fofilat de la a se implica, dându-mi destule semne că ,  prin ADN-ul lui, nu figurează numai genele mele…
I-am povestit  de multe ori – fără niciun efect aparent – cum obișnuiam, elevă fiind, să-mi câștig bănuții de buzunar, fotografiindu-mi alb-negru colegii de clasă  și developându-le singură-singurică, nopți în șir, la lumina lămpii roșii și cu niște aparate desuete, pe care mi le făcuse cadou bunicul, în ziua când îmi primisem buletinul. Luam 1 leu pe poză, dar eram mândră tare – căci era leul meu, munca mea, afacerea mea, într-o vreme în care business-ul privat era o utopie în țara noastră…

Am continuat apoi în facultate, scriind, de data asta. Scriam din greu, pe unde apucam și câștigam, din scris, sume frumușele, care-i scuteau pe ai mei de destulă bătaie de cap: îmi înoiam singură garderoba, îmi achitam singură excursiile și taberele care curgeau din belșug, chiar dacă, pe baza notelor, multe dintre ele le primeam gratuit.

Plăcerea de a-mi câștiga singură „banul de buzunar” era atât de mare, încât aproape că făcusem un pariu cu mine însămi că nu voi mai cere niciodată bani de la alții, mai ales de la părinți, atâta timp cât am două mâini și un creier.
…Două mâini și un creier au și cei ce compun tânăra generație de astăzi. Puțini au rămas însă cei ce se ambiționează să-și câștige singuri bănuții de buzunar. Bine, diminutivul este folosit cu o maximă exagerare, pentru că, în zilele noastre, cu „bănuți” nu mai faci nimic, decât poate să-i strecori în palma vreunui cerșetor care te-a impresionat prin prin monologul său . În rest, ca să „funcționezi” și să fii competitiv printre colegii tăi de școală, îți trebuie fonduri serioase, nu glumă! Ideea de a ți le procura singur nu mai amuză pe nimeni. E mult mai comod să-ți „călărești” babacii, a căror datorie este – nu-i așa?-  să te întrețină,  cel puțin cât ești tolănit cu burta pe carte. Astfel, părinții au ajuns să dea în bâlbâială,  încercând să facă față statutului lor și căznindu-se să aducă mulțumirea pe chipul mereu nemulțumitelor lor odrasle. Meditații, haine de firmă, ieșiri la mall , vacanțe dichisite, iubite dobândite la vârste la care, pe vremea noastră, băieții încă se îndeletniceau cu benzile desenate iar fetele abia cutezau să se îndrăgostească de câte un actor celebru, descoperit în reviste sau pe marele ecran. Asudând, pentru a face față traiului de zi cu zi, dar și pretențiilor copiilor lor, adulții zilelor noastre ajung, încet-încet, să fie sclavii acestora. Mă refer, firește, la părinții care-și iubesc copii, nu la lichelele care consideră că statutul de părinte s-a încheiat odată cu momentul procreerii.
Propria viață a mamelor și taților este dată la o parte, pentru a o așeza pe soclu pe cea a fiului sau fiicei, toate zbaterile familiale se canalizează către un singur scop : să-i fie Lui/Ei bine, să aibă de toate, să nu-i lipsească nimic, să fie fericiți, în total contrast, de regulă, cu ceea ce au avut ei, părinții, în copilăria lor, atât de modestă.

În unele cazuri, strădania nu e în zadar : odraselele își vor lua ulterior revanșa prin note, performanțe, cumințenie. De cele mai multe ori însă, copiii consideră că totul li se cuvine; „dacă ai vrut copil, atunci ocupă-te de el!” – am surprins , la un moment dat, un reproș făcut de un coleg de-al lui Victor, tatălui său, care se plângea că nu are cum să-i plătească nuștiuce excursie costisitoare. Un refuz firesc al unui părinte depășit de probleme e tradus ca o reavoință. O limitare a răsfățului devine zgârcenie sau chiar răutate. Generația de azi – adulții responsabili de mâine,cum ne place să credem – este, din păcate, obișnuită de noi , marii vinovați ai momentului – să primească mură-n gură ; copiii noștri țin gurile larg deschise, cu o nesătulă dorință de a avea mai mult, mai bun, mai…totul!
Cum bine o intitula cineva : generația „dă-mi, fă-mi”!