banner marshal garden
Ea și El Ultimul romantic

Iepuraş cu coada scurtă, ia te uită- cine-ascultă?

Deloc inspirat de podoabele mioritice ale Bucureștiului, de multitudinea de ornamente inutile într-un oraș mult prea poluat și aglomerat pentru a putea fi decrispat cu câteva atașamente, mi-a venit în minte iepurașul. Nici cel de ciocolată delicioasă, nici cel preparat ca friptură formidabilă și nici pufoșenia minunată cu nas cât o boabă care zburdă pe câmpii, ci doar cel din zicala care ne trimite cu gândul la cei care n-au altă activitate decât aceea de a trage insistent și intempestiv cu urechea, transmițând apoi mai departe povești ale Șeherezadei în forme din ce în ce mai distorsionate.

Azi aș vrea să vă scriu despre bârfitori, și ei o categorie însemnată a populației, o specie rară, elevată, care n-are ocupație și care e doldora de ipocrizie. N-am nimic cu oamenii care bârfesc, care duc vorbele de ici-colo, dar vezi tu, de ce să te-nconjori de specimene care nu-s de încredere și care, vorba zicalei, sunt mai catolice decât Papa în aparență și în esență mai dezmățate moral și intelectual decât orice duduie ce dansează lasciv prin barurile de noapte.
Oamenilor le place să vorbească. Problema e că nu ce trebuie și nu unde trebuie. Le place să poarte, mai ceva ca porumbeii voiajori, vorba prin lume, înflorindu-i toate înțelesuri și găsind în această activitate o satisfacție nebună. Mai simpatici sunt desigur, cei care-ascultă toate inepțiile scoase pe gură. Fără supărare, dar așa romantic și infantil cum sunt, nu mă doare să spun că suntem un popor admirabil, dar plin de bârfitori, care trag la cât mai multe intrigi și care-ascultă pe la colțuri, având coada cât mai scurtă.
Deci numai bune ornamentele doamnei Firea, în contextul un ei trăsături semi-permanente a caracterului nostru. Nu mă exclud nici pe mine, în fond, și eu mi-s român. Dar oricum, fac o alergie, o erupție necontrolată când dau nas în nas cu bârfitorii. N-am contacte directe, dar mă jenează și nu găsesc nici un fel de rezolvare pentru ei. Oameni care duc secretele mai departe, care făgăduiesc și ajung să trădeze, sunt erori, sunt episoade de trecut la capitolul pierdut și chipuri triste, uitate de împliniri.
În fond, nimeni și nimic nu e presus decât altcineva și atât timp cât tu, mândru domn sau doamnă, care-ți permiți să faci tot felul de afirmații, nu ai un „dosar” imaculat, mai bine ține-ți fleanca și nu căuta altcuiva nod în papură.
Nimeni nu-i perfect, iar orânduirea păcatelor nu o poate face nimeni ( fără raportări la divinități, că mă apucă jalea ). Nimeni nu dă dreptul cuiva să comenteze, să-și dea cu părerea sau să emită judecăți nefondate de valoare despre viața și acțiunile cuiva, despre trăsături de caracter, despre decizii sau alte cele. Până la urmă, fiecare piere pe limba lui și la un moment dat, toate se vor întoarce împotriva ta.
Pe scurt, fără prea multe manifestări, ori proteste imaginare, așișderea spartanilor, eu unul îmi impun gravitatea, fără bârfe, în ideea de a da altă culoare înfrângerilor și lipsei de senzațional din viața mea, neascultând pe la uși și neinteresându-mă viața altora.
Dând speranță, îmi imaginez că onest ar fi să o primesc, cu aceeași dozare, înapoi, și poate cu mai multă pricepere, să am parte de lumina cuvintelor mele corecte. Trec uneori pe lângă mine, mă uit câte erori reușesc sa producă și continui să mă îndrept înainte, doar înainte, mult prea departe de un fantasmagoric episod de viață.
Așa că tare am eu impresia că planul de bază al împodobirii Bucureștiului n-a fost nicidecum celebra piesă cu bradul a lui Paul Surugiu-Fuego, nici măcar intenția estetică neinspirată a doamnei Firea, ci mai degrabă intensificarea și înrădăcinarea zicalei vechi de când lumea – Iepuraș cu coada scurtă, uite proștii cum ascultă! Hai noroc și la mai mare, că ne vine-o sărbătoare! Hristos a înviat!

Foto – Ana Maria Halalai

Femei de 10 pe Facebook