Îmi râde sufletul cand întâlnesc tineri care-și văd de treaba lor , cu seriozitate, implicare, maturitate. Asta am simtit cand l-am cunoscut pe Daniel Drăghici, dar mai ales când i-am văzut afacerea. Una…care – culmea! – îmi este, indirect, aproape de suflet. Pe luciul gheții Patinoarului Floreasca mi-a alunecat întreaga copilărie. Apoi și cea a copiilor mei. Veneam aici cu râvna ci care acum puștanii se înghesuie prin mall-uri. Doar că , pe atunci, 
astfel de locuri însemnau sănătate, mișcare, socializare. Era cel mai cool patinoar in aer liber din Romania și se vedea cu ochiul liber din blocul in care locuiam, in copilărie. Din toate colțurile Bucureștiului, părintii își aduceau copiii la o porție de mișcare în aer liber, iar muzica revărsată din boxele de pe marginea gheții răzbătea , după lăsatul serii, dincolo de hotarele patinoarului, împiedicându-se doar de zidul solid cu care Ceaușeștii își împrejmuiseră domeniul din imediata apropiere, de pe bulevardul cu nume de Primavară…
Apoi a venit Revoluția și multe s-au schimbat. Nu toate în bine. Nici zona Floreasca nu a rămas “nemarcată” de eveniment, Întreprinderile de top au ajuns paragină, blocurile s-au scorojit, în “plombele” dintre ele au răsărit vilele cochete ale noii protipendade. Patinoarul a mai funcționat o vreme, în dorul lelii. Dar cui îi mai păsa de sănătatea copiilor noștri și de spațiile întinse care produceau bani puțini? Prețul biletului a crescut, patinatorii s-au împuținat. La un moment dat, parinții m-au anunțat disperați ( pe mine măritișul mă dusese prin alte cartiere 😁) că un oarecare a cumpărat patinoarul, că l-a transformat în cârciumă ( ăsta era trendul vremii) și că o muzică de mahala răzbate până în blocurile de primprejur, isterizând sutele de locatari, deveniți, între timp, majoritatea, niște pensionari cuminței și nostalgici…Au fost ceva scandaluri, țin minte, însă probabil sarabanda “plicurilor” strecurate în buzunarele necesare a făcut ca lucrurile să meargă înainte. Zona s-a degradat, cârciuma a prosperat financiar, dar a decăzut estetic. Patinoarul a rămas o amintire frumoasă, aidoma Intreprinderii Automatica din imediata sa vecinătate, prin a cărei paragină forțată respiră imaginea de odinioară a singurului loc din România în care se produceau roboți industriali. Pe atunci, romanii erau deciși să-i ajungă din urmă pe japonezi.
…Si iată că vizita inopinată , in Romania, a unei prietene dragi, m-a readus, pentru prima oară, in locul in
care, in copilărie, mă dădeam pe gheață, rotindu-mă în cercuri care niciodată nu mă amețeau. Amelia Ursache – celebrul designer de origine româna, cunoscut de mine la Stockholm, anul trecut, în timpul unei calătorii de documentare pentru o nouă carte – m-a sunat cu o seară în urmă , anunțându-mă ca, înainte de a o porni spre mioritica mare cea mare, va petrece o zi-două in București. Era firesc să ne vedem, caci Amelia ni s-a lipit de suflet și mie, și Elenei, colega mea și partenera de călătorie in Suedia. Iar dacă , toamna trecută, am invitat-o pe frumoasa româncă – suedeză la lansarea jurnalului meu de călătorie suedez, unde a și prezentat o inedită paradă a modei, de data aceasta am dorit s-o invit într-un loc “de vacanță”, cu aer curat, cu răcoare ( dezideratul care-i aduce pe români la numitorul comun al acestor zile toride) și obligatoriu cu muzică live, pentru atmosferă.
O căutare temeinică pe Google m-a adus, iată, față-n față cu imaginea…Grădinii Floreasca. La început mi-a sărit in ochi numele “Floreasca” – zona in care copilărisem. Apoi, din fotografii, am realizat că era, de fapt, acel “nou Patinoar”, căci am recunoscut “zgârie norii” din sticla, înălțați pe buza Parcului Floreasca, anul trecut… Între 
timp, tot părinții îmi spuseseră, cu ceva ani în urmă, că “la Patinoar” apăruse un “stăpân” nou, care cica a transformat paragina intr-un loc de poveste. Nu stiau nici ei ce e dincolo de gard, dar vorbea lumea. Iar lumea…știe tot!
Am sunat , așadar, la numărul de pe site, am rezervat, iar aseară, împreună cu Elena și Liana – parte însemnată a echipei mele de la TVR – am invăluit-o pe Amelia în “ospitalitatea tipic românească”- formulă pe deplin justificată, de data asta, grație gazdelor pentru care am optat.
…Am intrat cu emoție în Grădina Floreasca. În adâncul sufletului, mă așteptam să găsesc puhoiul de copii, 
modest îmbrăcați, cocoțați pe patinele de altădată…Imaginea era însă cu totul diferită, aducând a atmosfera specifică stațiunilor de odihnă rafinate, de la malurile de mare ale planetei. Se însera și reflexia soarelui în piscină făcea concurență globurilor luminoase, plantate de edili în arbuștii din jur. O răcoare nefirească pentru un București doborât de caniculă, îmbrăca întregul teritoriu. “Vinovații” erau de jur imprejur : pâlcuri consistente de copaci, care hrăneau cu oxigenul lor, plămânii obosiți de arșiță ai bucureștenilor. De undeva , de aproape, Lacul Floreasca își trimitea 
și el semnalele răcoroase…. Șezlonguri pe care, probabil, până cu câteva ore în urmă, odihniseră turpuri bronzate, date cu uleiuri parfumate se combinau cu mesele rustice, la care – pâlcuri-pâlcuri – odihneau deja “turiștii” serii. Daniel Drăghici – cel cu care vorbisem la telefon, ne-a întâmpinat ceremonios, bucurându-se de oaspetele de seamă ce-i călca pragul. Am fost, cum spuneam, plăcut impresionată : Daniel nu are mai mult de 35 de ani, cred, judecând după trăsături și entuziasm. Ne-a spus câteva cuvinte despre
afacerea preluată cu 8 ani în urmă, despre strădaniile de a transforma un spațiu prabușit într-o zonă de top a Bucureștilor, in care însă se încăpățânează să păstreze prețuri populare. Cum, în acest univers al pițipoancelor și șoferilor de mașini bengoase, mai există “preturi populare”?!? – am căscat noi ochii ! Iată că da. Și argumentele le-am descoperit noi însene, inclusiv în Meniul restaurantului, apoi în tarifele pentru “ziua de plajă”, care am aflat că se practică aici.
Una peste alta, intr-o atmosferă demnă de oricare din resorturile estivale, in care românii investesc bani grămadă, ambiționându-se să-și facă vacanțele prin depărtări, am petrecut o seară de poveste, îmbinând în mod armonios șueta obligatorie intre 4 fete 😁, cu programul artistic de excepție ( muzica Bucureștiului de altădată, interpretată de un taraf cu un american get beget la acordeon ( 
Corina Sârghi și Taraful “Jean Americanul”) , si cu un cheese cake delicios – rețetă a mamei patronului ( caci vorbim și aici de o afacere “de familie”, in care Daniel își are aproape mama și fratele) . Un vin bun și răcoros a pecetluit nu numai o prietenie româno-suedeză, care are toate șansele să înfrunte vremurile, ci și convingerea că Grădina Floreasca, cu toate nostalgiile unei copilării minunate pe care mi le-a trezit, va fi, cu siguranță, locul în care-mi voi ademeni de acum, toți oaspeții speciali si oamenii deosebiți din viața mea!
….adică și pe voi dragi cititori!
Iar dacă vreți detaliile “oficiale”, le găsiti aici : https://gradinafloreasca.ro
Comentează