Povestea mea

Giorgiana Radu-Avramescu: Prea ușor te lași părăsită, Românie!

Orașul ăsta mare, mare ca populație, ca importanță la nivel național și internațional, întrucât de-aici se gestionează țara, însă mic, neputincios în a oferi minimul confort cetățeanului obișnuit căruia frig îi este în apartamentul de bloc, și apa caldă începe să n-o știe, ci doar pe cea ușor călâie, dacă are noroc, orașul ăsta gălăgios și tăcut pe alocuri, își trimite locuitorii la origini. Îi alungă fără să-și propună, la gura sobei dătătoare de căldură, la liniștea satului care nici ea nu mai e ce-a fost, dar a mai păstrat câte ceva din tihna de odinioară, la o viață mai puțin fardată, dar odihnitoare pentru minte și suflet.

De curând am întâlnit o familie bucureșteană, amândoi trăitori în capitală de când se știu, fără rădăcini în mediul rural. Căutau o casă în Prahova, pe care au și găsit-o. Amândoi angajați ai Metrorex, el pensionar, ea mai avea puțin până își încheia contractul de ani și ani cu munca în subteranul orașului. Credeam că-și doresc o casă de vacanță, la țară. Nu, ei intenționau să se rupă cu totul de București, oraș în care au trăit o viață, în care aveau amintiri, prieteni. Lăsau totul în urmă. Vindeau locuința de aici. Plecau definitiv spre o altă viață, fără regrete, și mi s-a părut și cu un fel de disperare, de grabă de a scăpa de ceva ce nu le mai făcea bine. Fiul lor era plecat în Anglia, iar România nu mai făcea parte din planurile lui.

Ca din orașul acesta, probabil au plecat mulți români, din țara lor. Grăbiți de ceva ce nu le mai făcea bine, nu le mai aducea împlinire. Nu le asigura viața bună și liniștită de care aveau nevoie.

Am întâlnit în ultima vreme câțiva români plecați în Anglia. De 10 ani, de opt ani, de șase ani. I-am întrebat dacă se mai întorc. Mi-au spus că nu știu. „Poate, cândva”. Deocamdată vin o dată – de două ori pe an. O singură persoană, profesor universitar la Londra, cu masterat și doctorat în Științe politice, mi-a mărturisit că nu. Când va fi să se retragă undeva, alta va fi țara, nu România, pe care însă o iubește și n-ar suporta să știe că la un moment dat nu va mai avea pe nimeni aici. Doar că viața a ales să și-o trăiască pe alte meleaguri.

Toți cei cu care am vorbit, tineri puțin trecuți de 40 de ani, aveau casele lor, aveau o mașină, un job bine remunerat. Erau mulțumiți de viața pe care o duceau. Un domn care-și aștepta soția să iasă dintr-un cabinet stomatologic, parcă-și dorea să se spovedească. Avea în grijă fiul de nouă luni, un înger de copil, care trecuse prin multe încercări până la vârsta asta, dar Dumnezeu l-a trimis cu un scop aici, apoi fiica de patru ani, cu ținută de balerină, dar comportament de băiat, după cum o „lăuda” taică-său, care mai avea un fecior de opt ani, dar din spusele lui adevăratul băiat al familiei, prin năzdrăvănii, era micuța vorbăreață. Bărbatul se arăta împlinit cu viața pe care, împreună cu familia, o duce acolo. Aici nu și-ar fi permis multe din cele ce au acolo, și ar fi putut trăi și drame. „Dacă eram în România, băiețelul cel mic și soția mea nu ar fi supraviețuit la naștere. Au trecut amândoi prin nenumărate încercări. A fost foarte complicat. Șanse mici pentru amândoi. Am crezut că-i pierd, dar iată-i sănătoși”, mi-a mărturisit el, dându-mi detalii medicale.

O altă familie, alți tineri, iubitori de România, dar plecați departe de ea, fără gândul reîntoarcerii prea curând. El IT-ist, dar lucrul lui e mai complicat decât lasă termenul acesta generalist să se înțeleagă, ea pasionată de criminalistică, studiază „la bătrânețe”, cum a spus el despre amândoi, psihologia, cu intenția de a aplica pentru un post în sistemul judiciar. Avusese primul interviu, și urma un altul. Tânăra lucrase aici în sprijinul copiilor bolnavi de cancer. Făcea parte dintr-o fundație cunoscută.

De curând și-au schimbat casa, după ce au locuit multă vreme pe strada unde s-a născut Shakespeare. Au și modificat câte ceva la noua casă, și întrebând eu despre oameni, mi-au spus să nu cred greșit că doar noi avem meșteri neserioși. Au și englezii neghina lor, ca toate celelalte țări de altfel. Ceea ce nu întâlnești acolo, e acreala oamenilor. Nu există! Nu prea vezi funcționari încruntați sau care să te repeadă. Mai peste tot ești întâmpinat cu zâmbet. Sigur, e un zâmbet mimat, nu e călduros ca unul sincer românesc, dar îți dă altă stare când te lovești de el. Pe când, aici … oftează bărbatul.

El e cel care adună în casa lor din Anglia, un colț de Românie. Obiecte care să-i amintească de rădăcini. Pe verighete și-au încrustat motivele de pe ștergarul bunicii. El își dorește ceva și de la Muzeul Pietrei. Insistă să ia o piatră. Îi spun că nu-s de vânzare, dar dorința lui sinceră de a avea ceva din locul acesta, și din respirația poetului Lucian Avramescu, mă înduplecă să le dau o ceașcă cioplită, potrivită pentru grădină. În fond, de ce să nu existe o mică bucățică din Muzeul Pietrei, undeva, într-o curte românească din Anglia? Le recomand una cât mai mică, pentru a nu-i costa coletul-piatră, cât un sfert din casa pe care tocmai și-au cumpărat-o. Aici, să trimiți o hârtie prin curieratul rapid, de la Sângeru, la București, costă în jur de 100 de lei, așa încât o piatră de câteva zeci de kilograme, din România în Anglia, trebuie să fie destul de costisitor. După lungi nehotărâri aleg una, vizibil emoționați. Mai ales el, colecționarul. Doamna își dorește o carte.

Oamenii aceștia își iubesc țara, dar trăiesc departe de ea, iar unii se vor mai întoarce doar în vizită. Alții, deloc. Privindu-i și ascultându-i, mi-am amintit că în cele șase țări în care am fost în vacanțe de câte o săptămână-două, oricât de bine m-am simțit acolo, gândul că aș fi nevoită să trăiesc vreodată departe de România m-a durut.

Pe mulți îi doare distanța de țara lor, dar sunt nevoiți să trăiască departe. Pentru alții, face parte din obișnuință. Pentru unii, România e doar o amintire a existenței lor. E locul care i-a alungat, prin oamenii care o compun. Prin neajunsurile ei. Prin limite impuse. Prin neputințe.

Parcă prea multă grabă, române, în a pleca din țara ta, iar tu, prea ușor te lași părăsită, Românie! Cine o purta vina?

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.