Ceea ce n-am făcut și nu mai am timp să fac :
Nu am ajuns niciodată în junglă. Mi-ar fi plăcut să simt cum se împletesc și se devoră între ele cele mai diferite forme de viață, cum se amestecă – într-un cor al vitalității – strigătele împerecherilor erotice cu țipetele dinaintea morții, cum arborii bătrâni, pe jumătate putreziți, nu se pot prăbuși pentru că sunt prinși într-o rețea de liane, cum flori carnivore imense așteaptă deschise, cu ferocitatea pasivă a unui sex feminin, să captureze o vietate, cum se albesc lent scheletele unor călători dinaintea mea, curățate de milioane de creaturi infinetizimale. Acest cocteil de viață și moarte mi-ar fi dat multă viață.
*
Nu am reușit să învăț toate cuvintele limbii române, deși deschid în fiecare zi dicționarul, iar uneori chiar citesc ore întregi pagină după pagină din el, ca și cum aș citi dintr-un roman. Încă mai întâlnesc, în cărți vechi sau în reviste de azi, cuvinte pe care nu le înțeleg și, chiar în timp ce fac investigații ca să aflu toate sensurile lor, descopăr alte cuvinte care-mi sunt necunoscute. Am să mor fără să fi fost la înălțimea propriei mele limbi materne, limbă de o mare frumusețe, care, foarte probabil, este limbă oficială în Rai.
*
Nu am sărit cu parașuta. Mi-am dorit foarte mult să sar, am visat că sar, dar n-am trecut niciodată la acțiune. În copilărie, în emulație cu cei doi frați ai mei mai mici, mă suiam pe dulapul de haine al părinților și, cu două umbrele deschise în mâini, săream în gol de la o înălțime de doi metri, aterizând cu o bufnitură pe podea. Ce caricaturală săritură cu parașuta! Doamne, poate că e un simbol! Poate că și în spațiul nemărginit al literaturii m-am aruncat cu două umbrele deschise în mâini.
*
Nu am murit niciodată, împreună cu femeia iubită, din prea multă dragoste. Îmi imaginez momentul. Aș fi ținut-o pe genunchi, aș fi sărutat-o, i-aș fi respirat respirația. Mi-aș fi lipit urechea de sânul ei stâng ca să-i ascult vuietul inimii (vuietul, nu bătăile, cum cred cei care cunosc dragostea numai din cărți). Aș fi lăsat-o pe ea să mă sărute pe pleoapele obosite, să-mi îmbrace chipul cu părul ei, să-mi spună, în șoaptă, ceva important și ininteligibil. Aș fi simțit că ne contopim și aș fi trăit, odată cu ea, o fericire fără seamăn. O fericire după care ar fi fost păcat să mai trăim… Și am fi murit amândoi deodată.
*
Nu am ajuns niciodată atât de puternic, încât să pot ridica orice de la pământ. Am făcut flotări, am ridicat haltere, am tras de corzi elastice. Brațele mi s-au întărit, mi s-au reliefat bicepșii, dar n-am ajuns nici pe departe să am o putere fabuloasă, așa cum mi-aș fi dorit.
Visul meu era să-mi iau țara în brațe și să o mut în altă parte a lumii.
*
Nu am reușit niciodată să obțin o bucată de pământ pentru tatăl meu, măcar 100 de metri pătrați, pe care i-ar fi lucrat cu dragoste. Grădina casei lui părintești din Herța n-a mai văzut-o niciodată, după plecarea lui în armată, pentru că ținutul acela a intrat după război în componența URSS. La Suceava, unde s-a stabilit definitiv în 1953 (împreună cu ceilalți patru membri ai noii lui familii, soția și trei copii, dintre care eu sunt primul născut), o bătrână, incapabilă să mai muncească, i-a vândut, cu chitanță de mână, un teren lângă Fabrica de Confecții „Zimbrul” (pe atunci, în mod oficial, nu era voie să cumperi sau să vinzi pământ). Tata a făcut din acea suprafață plină de moloz, cioburi de sticlă și sârme ruginite o grădină paradisiacă. Ridica delicat vrejurile de căpșuni și le așeza pe un pat de frunze uscate, pentru ca fructele să nu stea în noroi, și lega cu gesturi tandre plantele de roșii de aracii făcuți din crengi de sânger. Un nepot cupid al bătrânei, expatriat de multă vreme, s-a întors după 1989 pentru o săptămână în țară, a negat valabilitatea chitanței de mână, și-a însușit terenul și l-a vândut imediat unui om de afaceri care a construit pe el un restaurant.
Toată viața tata și-a dorit o bucată de pământ a lui. A murit fără să aibă una. Îmbătrânise destul de mult, când l-am chemat să-i arăt pământul cumpărat de mine în apropiere de București. S-a bucurat din toată inima, a luat câțiva bulgări în mână, negri și grei, de o consistență untoasă, și a lăudat fertilitatea Bărăganului. Doamne, cum nu m-am gândit atunci, să-i dăruiesc măcar 100 de metri din cei 2.500 pe care îi cumpărasem? Pur și simplu, nu m-am gândit. E o crimă să nu te gândești. Am făcut această crimă.
*
N-am avut niciodată un cal. Dar mi l-am imaginat de multe ori, ținându-l de căpăstru și mergând alături de el, amândoi cu pași mari, amândoi tăcuți și fericiți că suntem împreună. Mi-am imaginat și locurile în care l-aș fi lăsat să alerge de unul singur, în timp ce eu aș fi rămas nemișcat, în picioare, ca să urmăresc un spectacolul al libertății trăite : platourile acoperite de iarbă și flori de câmp de pe malurile râurilor de munte sau plajele nesfârșite ale mării, cu nisipul inundat din când în când, lin, de apa mătăsos-foșnitoare.
Mă apropii de sfârșitul vieții și n-o să am niciodată un cal. Când ies dimineața în grădină, mă doare lipsa lui. Mi se pare nu că n-a existat, ci că a plecat și mi-e foarte dor de el.
Sursa : “ România literară”
Comentează