Ei bine, da, sunt. Aici, în locul unde nu credeam că o să ajung vreodata. Vineri, la ora 14:00, plecam de la Sângeru . Eu, cu dureri de burtă, greață, dureri de cap și vomă, m-am urcat într-o mașină din care am ieșitde două ori pentru a vomita pastila (căci nu mâncasem nimic) care era de un galben neon.
Doctorii m-au trimis la spital pentru că se presupunea că am apendicită și trebuia să fiu operată repede.
Mă gândeam în mașină dacă se va întâmpla ca medicii să-mi greșească operația? Dacă nu o să-l mai revădpe tata sau n-o s-o revăd pe mama, după operația mea ”ușoară”? Dar risc.
Trăiesc sau mor în țara mea, lângă familia mea, chiar dacă poate n-o să-i mai văd. Tata mi-a spus: „Nu te teme fetița mea, tati e aici. Fii curajoasă!”. Eu mă gândeam „ Tu ești aici, dar poate eu nu voi mai fi”.
Am ajuns la spital. Acolo m-au băgat la ecografie, după injecție la mâna stângă. Apoi, branula la mânadreaptă, pe care o am și acum.
Mi-au spus, după un timp în care doctorii s-au gândit: „ Nu ai nevoie de operație. Acum!”. Atunci de ce am nevoie?
M-au dus la salonul nr. 15 unde mi-a fost făcut tratament pe venă prin branulă. Azi dimineață am făcuttratament pe venă prin seringă. Mă gândesc: „Mai bine făceam operație”.
În spital sunt mulți copii, mai mici decât mine și toți par mai mici, care țipă. Unii țipă fiindcă îi doareceva. Cei mai mulți țipă fiindcă așa trebuie să țipe un copil în spital. Eu nu țip cu toate că aș vrea, dar nu-mi iese.
Nu fiți nedrepți oameni buni! Pe hol se auzeau copii urlând, plângând, parcă cerând ajutor. Așa ceream eu ajutor (în gând!) să nu greșească operația care încă nu s-a petrecut.
….
Comentează