Eram elev de liceu și stăteam cu o fată pe o bancă, într-un parc cu arbori bătrâni din Suceava. Tocmai o sărutasem pentru prima dată, fusesem curentat de buzele ei și trăiam reverberația acelui moment în toată ființa mea, când un muncitor dintr-un grup de trei din apropiere (unde săpau un șanț) m-a admonestat:
− Fute-o, băăă!
Am rămas siderat. Ah, atuncea, vorba lui Eminescu, mi s-a părut că pe cap îmi cade cerul. Toată vraja pe care o trăiam s-a spulberat brusc. Și am simțit o dorință arzătoare de a-l bate pe ticălos. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, fiind educat în spiritul cavalerismului, aveam și față de fată obligația s-o apăr de o agresiune verbală. Dar… cum să-l bat? Era vânjos și era cu încă doi vlăjgani ca el, la fel de puternici, obișnuiți fiind toți trei cu munca fizică. Mintea mea a intrat într-o alertă înnebunitoare, în cursul căreia mi-am zis că trebuie să-mi folosesc inteligența ca să îi învăț minte pe indivizi. Datorită spontaneității mele înnăscute, am găsit în două-trei secunde soluția. M-am ridicat de pe bancă și m-am dus direct spre cei trei. Ei au încremenit. Bineînțeles, nu de teamă, ci de uimire. Ajuns lângă ei, i-am întins celui care mă apostrofase mâna. Complet zăpăcit, el mi-a întins-o la rândul lui. Iar eu i-am spus:
− Mi-ai dat o idee foarte bună. Mulțumesc. Chiar nu știam ce să fac cu fata mai departe…
Am văzut stupefacția – de proști luați prin surprindere – pe fețele indivizilor. Au rămas muți și cu maxilarele inferioare căzute. M-am întors calm spre bancă gândindu-mă că în scurtă vreme ei se vor trezi din uluire și se vor înfuria că mi-am bătut joc de ei. Dar, nu s-au trezit. Ajuns la bancă, i-am spus fetei:
− Hai să mergem! Tâmpiții ăștia mi-au stricat tot cheful de-a mai sta în parc. Ea s-a ridicat și am plecat amândoi. Cu coada ochiului vedeam cum cei trei încep să se dezmeticească și m-am felicitat în sinea mea că n-am întârziat pe bancă.
Iar fata, dând și ea dovadă de umor, m-a întrebat:
− Alex, am auzit ce le-ai spus… Ai vorbit serios?
Comentează