Aceste articole fac parte dintr-un jurnal al Cristinei Deleanu, descoperit după decesul acesteia. Îmi fac o datorie de onoare în a-l publica în paginile revistei FEMEI DE 10, prin bunăvoința doamnei Marina Almășan, căreia îi mulțumesc foarte mult și o asigur de toată recunoștința mea”
Eugen Cristea
Multe dintre lucrurile semnalate și în alte articole se răsfrâng asupra propriei educații și influențează – în cazul că există – educația copilului. El va crește absent la evenimentele din jurul său; cu cât părinții sunt mai preocupați de bunăstarea familiei, cu atât mai liniștiți sunt atunci când copilul lor descoperă – în sfârșit – prin propria iscusință, cum să apese vraiște pe butoanele telefonului! ,,Vai, dar nu pot să-l opresc, plânge!,,. E mai comod, nu?
Aici am vrut să ajung. La aparatura ucigașă. Poate am behăit prea mult, puteam să spun – ca de obicei – lucrurilor pe nume încă din prima fază. Stop! Nu chinuiți copiii! Nu le striviți sufletul care aspiră spre altceva! Dar e banal. Așa știm toți, dar nimeni nu face nimic. Dimpotrivă. Dar asta vreau să spun și să o repet la nesfârșit: lăsați copiii să zâmbească, să se joace – din joc află cele mai multe lucruri – să-și descopere singuri aptitudinile, să-și antreneze fantezia pe viu, cu idei noi luate din exemple frumoase, din cuvinte alese cu grijă. Da, pe viu! Iar mai târziu să iubească neapărat ceva!
Am înțeles demult – din păcate – că progresul, fie el în orice domeniu, ne încântă, ne folosește, uneori ne ușurează viața. Foarte frumos. Dar trebuie să fim de acord cu toții cu următorul aspect: toate noutățile au dus, treptat, la schimbarea radicală a relațiilor socio-umane, la modificări structurale ale comportamentului uman, la o deteriorare fățișă a vieții. Ca un fel de revoluție. Știm bine că suntem suma acțiunilor noastre. Dar și acestea își au regulile lor și se pot numi revoluții dacă au un ideal. Schimbarea fără ideal este haos. Haos fără margini. Teama și ura ne transformă în prejudecăți. În aceste condiții este absolut necesar să știm să alegem. Este un efort foarte mare, pe care ar trebui să-l facă fiecare individ, responsabil, în fond, de bunăstarea vieții pe Pământ, atâta vreme cât dominanta comportamentală este aceea că ,,eu contez, nu-mi pasă de cel de alături,, , și, la urma urmelor, de ce să nu moară chiar vecinul, ca să-i luăm capra, cum bine glăsuiește înțelepciunea populară.
În aceste pagini – rânduri, de fapt – nu fac altceva decât să-mi descarc sufletul, și să-mi comunic cu tristețe nedumerirea permanentă că zilnic descopăr prea puține fapte bune, dar infinit de multe manifestări comportamentale aberante, urâte, degradante, rușinoase, fără leac. Progresele au constituit, fără îndoială, apariția multor inegalități și invidii, dar omul – prin judecata și creierul său cultivat – este cel care poate alege ce e bine , ce este destul, ce ne trebuie, ce ne ajută în stabilirea unui echilibru general. Și tot omul a fost și este – și va fi – cel care, din poftă, răutate, drag de putere și avere, sacrifică, stâlcește, strică bunăstarea acelui echilibru dorit, culmea, tot de către om. Fiecare este pe cont propriu. Picătura pe care o reprezintă fiecare dintre noi în oceanele omenirii, se evaporă rapid dacă nu reușești să o alături altora, multe, măcar cât să umpli un pahar de apă. Toate acestea, ca să revin la copilărie. Atenție, e în primejdie. Sub toate aspectele. Nu le stricați sufletele și mintea. Învățați-i ce trebuie să facă pentru a ști ce trebuie să aleagă. Oricum, ,,progresele,, zilelor noastre și ale viitorului apropiat foarte, sunt pe cale, în viteză supersonică, să-i aducă pe calea unei defecțiuni ce se generalizează și care nu mai are nicio ieșire. Avem toți o credință: să nu uităm că suntem suma acțiunilor noastre, repet astfel cele zise mai sus. Pentru că degeaba vrei, dacă nu știi bine ce vrei, mai corect – ce să vrei, ca să faci! Spun toate acestea nu dintr-un orgoliu personal, Doamne ferește, ci din speranța că ele, gândurile, sunt adevărate și pot deveni folositoare prin demonstrație unui oarecare bun mers al vieții. Așa cred eu. La fel de bine pot fi în contradicție cu alte gânduri. Atunci, hai să vedem care pe care gândește, de fapt. Greu de spus, nu? Am sperat timp îndelungat ca măcar una dintre propunerile mele, spuse în interviuri sau scrise de mâna-mi proprie să ajungă- într-un final -fapt real. Și, deși mulți gândesc, probabil, la fel, mai nimic nu se întâmplă. Reușim, din când în când, să vorbim, să avem păreri dar, în continuare, credem cu tărie că doar părerea personală trebuie luată în considerație.
Astfel, în momentul zilei pe care o trăim, mi-ar plăcea să mă pot transforma într-un judecător înțelept, instruit, care poate trage oarece concluzii decente, după ce va fi studiat reguli socio-psihologice verificate. Reguli și legi care s-au dovedit a fi bazate pe analize foarte serioase în directă legătură cu viața reală. Cu omul viu. Cu manifestările lui – de cele mai multe ori haotice – dar naturale și determinate de obârșia sa, dar și de limitele gândirii sale, de cele mai multe ori distrugătoare. Distrugătoare mai ales când omul face parte dintr-o mulțime de oameni. Această mulțime poate fi impulsivă, și omul care face parte din ea devine conștient de puterea pe care i-o conferă numărul și reacționează ca atare. Pe negândite, adică. Toate aceste reacții ilustrează caracteristicile fundamentale ale neamului. De la ele pleacă toate sentimentele. O simplă sugestie adresată mulțimilor le aduce o orientare rapidă a sentimentelor într-o direcție determinată. Iar ideea, în curând, devine act. Fără o relativă expectativă rațională. Mai precis: să nu liăm lucrurile la prima vedere fără o analiză a faptelor. Cum ni s-a întâmplat în 1989! Dar și în alte multe dăți. Am acționat prin sugestie, manipulare și contagiune. Ca o halucinație bombardată de evenimentele din jur.
CRISTINA DELEANU
Comentează