banner marshal garden
Bărbați de 10 Femei de 10

Dumitru Prunariu: „ Consider că un echilibru deosebit îl ai dacă ai o familie reușită, înțelegătoare și în același timp ești stimulat spre a-ți realiza profesional visele.”

Când sunt mici, unii copii își doresc ca atunci când vor crește să devină cosmonauți. Visează să zboare cu rachete, printre stele și planete, ajungând într-un spațiu misterios și plin de magie. La el nu a fost un simplu vis, ci însăși realitatea. Dumitru Prunariu, primul și singurul român care a zburat în spațiul cosmic. Născut în Brașov, pasiunea pentru zbor și avioane a avut-o încă din copilărie, când a mers la cercul de aeromodelism. Era fascinat să privească infinitul cerului, dar și avioanele care zburau deasupra orașului. Nu a rămas un hobby, ci s-a transformat treptat-treptat în profesie. A plecat din orașul natal, în capitală ca să-și urmeze visul. Astfel, a absolvit facultatea de Inginerie Aerospațială. La 14 mai 1981, Prunariu avea să devină primul român care a pășit în spațiul cosmic. Timp de șapte zile, 20ore și 42 minute împreună cu Popov, dar și cu alți doi cosmonauți sovietici a realizat 22 de experimente științifice. O experiență fascinantă, dar plină de riscuri în același timp. Pasiunea pentru zbor i se simte în glas. Vorbește cu atâta emoție și căldură despre evenimentul din 1981, de parcă s-ar fi petrecut ieri. De-a lungul timpului a fost decorat cu numeroase premii, printre care și Steaua României în grad de cavaler. Nu doar cu o carieră strălucită se poate mândri, ci și cu o familie frumoasă. Crina, soția lui, este cea care l-a susținut, l-a iubit și l-a motivat întotdeauna, iar cei doi fii sunt mândrii de performanțele tatălui lor. Un om pe cât de inteligent, pe atât de modest. Un om cu care viața nu a fost mereu roz, dar care a știut să treacă peste orice barieră impusă de aceasta. Un model pentru generațiile mai tinere și nu numai. Dumitru Prunariu, românul care a transformat visul în realitate. Notele sunt prea mici pentru un asemenea nume. Însă, ne mândrim că legenda vie a zborului românesc face parte din categoria bărbaților de zece.

Alina Anghel: Pasiunea pentru zbor ați avut-o încă din copilărie când ați început cursurile de aeromodelism la Casa Pionierilor, iar mai târziu în timpul liceului ați dezvoltat-o. Totuși, majoritatea băiețiilor sunt atrași de mașinuțe, pistoale. De unde această pasiune?
Dumitru Prunariu: Să nu credeți că nu am trecut prin anumite faze de genul acesta. Când eram foarte mic și vedeam mașini pe stradă, erau destul de rare în perioada aceea, mă gândeam că ar fi frumos să mă fac șofer și să conduc o astfel de mașinărie. Puțin mai târziu, când am început să citesc cărticele sau să mi se citească basme, cărticele, unele dintre ele erau cu aventuri pe mare, m-am gândit, dar pentru foarte puțin timp, să mă fac marinar. Dar, aceasta a trecut repede pentru că încet, încet, uitându-mă spre cer și văzându-l cât de albastru este, admirând avioanele care se intersectau pe deasupra Brașovului, am început să-mi pun tot mai multe întrebări despre cum zboară acele mașinării și cum aș putea să fac și eu o astfel de mașinărie. Și așa m-am apucat de aeromodele.
A.A.: Tatăl dumneavoastră dorea să fiți inginer ca dânsul.
D:P: Inginer oricum am devenit, dar voia să fiu în același domeniu sau în orice caz nu dorea să fiu în domeniul aviației pentru că așa cum mă gândisem și eu când eram mai mic și cum se gândeau și ei pentru a face inginerie în domeniul aeronautic trebuie să-ți iei brevet și să zbori cu avionul. Ei bine, am constatat undeva în liceu că acest lucru nu este adevărat, că de fapt profesiunea de pilot este una și de constructor de avioane este alta. Părinții mei, totuși, erau îngrijorați de faptul că aleg această meserie fiindcă ei aveau anumite rețineri. Erau puțin mai fricoși în privința aceasta. Dar pentru mine aviația a fost o revelație, a fost o realizare deosebită, iar faptul că după ce am intrat la facultate am avut posibilitatea să mă înscriu și la aeroclub și să zbor a fost un element în plus care mi-a implementat această dragoste pentru zbor definitiv. Vreau să spun că tatăl meu, părinții de fapt au zburat pentru prima dată cu avionul când eu eram în pregătire în Orășelul Stelar pentru a zbura în cosmos.
A.A.: Vreau să discutăm și despre această aventură din spațiul cosmic. Sunteți primul român care a ajuns acolo. Povestiți-ne pe scurt despre această experiență.
D:P: Am efectuat o pregătire de specialitate de trei ani pentru a putea zbura în cosmos. În momentul în care am ridicat mâna, în țară, la întrebarea „Dacă doresc să particip la un zbor cosmic”, am ridicat-o cu multe îndoieli și nu atât din dorința de a ajunge în cosmos pentru că eram deja inginer de aviație, aveam o familie, ci din curiozitate. Pe acest motiv am participat la selecție. La început am fost respinși toți cei care ne-am prezentat. Condițiile erau foarte dure. După aceea s-au corelat niște parametrii medicali care s-au rezolvat în timp. Am trecut, dar niciodată cu gândul că eu voi fi acela care peste trei ani de zile va zbura în cosmos. Întotdeauna mă gândeam că fac parte dintr-un grup de pregătire desigur o să fac și eu tot ce pot, dar probabil alții sunt mai buni decât mine, vor dovedi calități, am tras însă să scot tot ce a fost mai bun din mine și se pare că ce a fost mai bun din mine, a fost mai bun decât a fost la alții. Astfel am fost selecționat.
A.A.: Când ați fost selecționat, cu câteva ore înainte de zbor, nu v-a fost teamă sau nu ați avut vreun moment în care ați zis: „ Stop! Eu mă retrag, nu mai vreau”?
D:P: A, nu! Niciodată nu am zis că mă retrag. Nu. Din contră dorința de-a zbura, de-a-mi vedea toată acea pregătire pusă în valoare în cadrul unui zbor cosmic era mare. Dar, am avut și teamă, iar aceasta nu a fost cu câteva ore înainte de zbor, ci cu o zi, culmea. Cu o zi înainte de zbor, deja ne gândeam că se apropie nemijlocit acel eveniment deosebit în care noi fiind vârf în vârful unui drum de 50 metri se va aprinde oxigenul lichid cu cherosenul sub noi și în nouă minute se vor consuma 270 de tone de combustibil care să ne arunce în spațiul cosmic. Totuși, imaginea este fascinantă, dar pe de-o parte îți creează un sentiment de îngrijorare deosebită. Va fi oare bine? Va reuși să zboare racheta? Pentru că vedeți în domeniul cosmic sunt și accidente și catastrofe. Până acum statistic luând cam 4,5 % din cei care au zburat în cosmos au murit în timpul misiunii. În general la aterizare, la lansare mai puțin.
A:A: Știu că și dumneavoastră ați avut probleme cu deschiderea parașutei la întoarcere.
D.P.: Este adevărat. S-a deschis mai târziu și orice secundă întârziere, acolo, atunci când tu personal nu poți să faci nimic, totul merge automat, îți creează un sentiment de îngrijorare deosebită, chiar de teamă. Pot să spun că atunci când am constatat că parașuta nu se deschidea, că timpul în care ar fi trebuit să se deschidă a trecut, atât eu cât și Popov, colegul meu de zbor ne-am uitat unul la altul, ne-a trecut o transpirație rece și stăteam cu sufletul la gură să vedem ce se întâmplă. În câteva minute vom dispărea definitiv sau se va deschide parașuta și vom coborî lin pe pământ. Și în sfârșit s-a deschis parașuta.
A.A.: Povestiți-ne puțin despre cum este în spațiul cosmic. Descrieți-ne pe scurt imaginea de acolo.
D.P.: Dacă aș spune pur și simplu că este fascinant, poate nu ar reprezenta mare lucru fiindcă fiecare își reprezintă acest „fascinant” în felul lui. Trăiești un sentiment deosebit văzându-ți propria planetă din exteriorul ei, văzând cum se rostogolește ca un bolovan uriaș rotund sub tine pentru că la acea viteză cosmică care este constantă, aproximativ 8 km pe secundă, ai impresia că tu stai și pământul se rostogolește sub tine. Este ca și când ai merge cu o mașină cu viteză constantă în care nu simți că te plimbi înainte, înapoi, decât dacă frânezi sau accelerezi. Deci, senzația este că pământul se învârte sub tine și se învârte repede, într-o oră și jumătate, o rotație completă. Îți dă sentimentul de corp ceresc extrem de puternic pe care nu-l poți învinge sub nicio formă, nu-i poți opri mișcarea sub nicio formă și așa și este. Pe de altă parte, sentimentul acesta se transformă și într-un sentiment de vulnerabilitate mare pentru că îți dai seama că te afli într-o capsulă mică sunt trei milimetrii și jumătate de duraluminiu. Dacă te-ar lovi ceva acolo sus, un deșeu cosmic, un micrometeorit dispari pur și simplu fără să mai știe nimeni nimic de tine. Deci, toate aceste sentimente de măreție pe de-o parte, de vulnerabilitate pe de altă parte, se combină și dau un sentiment deosebit pe care nu-l poți avea decât acolo sus. Oricum pământul este extraordinar de frumos, se perindă sub tine imagini ale reliefului, fără granițe, fără denumiri, așa cum le vedem pe hartă, în continuă transformare, fenomene meteorologice pe care le vezi de sus. De exemplu, am văzut o furtună deasupra Europei și un fulger se propaga, alerga spuneam eu, ca un iepure, alerga foarte repede, un iepure luminos pe suprafața întregii Europe. Era înorată toată atunci. Deci noi vedem un fulger într-un anumit loc, dar el se propagă și se duce foarte repede și în alte părți. Doar de acolo, de sus, din spațiul cosmic, poți să-l vezi așa. Acum se și înregistrează pentru că cosmonauții actuali care au cu totul alte mijloace de înregistratre de sus pot să urmărească mult mai concret astfel de evenimente. Deci, pământul e frumos, dar e foarte fragil, trebuie să avem grijă de el.

 

A.A.: Înainte de zbor familia și în special soția dumneavoastră, cum a reacționat când ați spus că veți zbura în spațiul cosmic fiindcă era conștientă de riscurile la care vă expuneți?
D:P.: Bineînțeles că era conștientă, dar văzând că este o determinare profesională din partea mea niciodată nu a spus nu și m-a susținut întotdeauna. Abia după ce am zburat în cosmos mi-a spus: „Știi, te-am susținut întotdeauna, am fost alături de tine, dar mereu, în sinea mea, mi-am dorit să nu zbori tu în cosmos, să zboare altcineva. Și am întrebat-o de ce „Pentru că mă gândesc ce va fi după zborul cosmic cu familia noastră. Vei fi tot timpul plecat și voi dori să fiu alături de tine, copiii au nevoie de noi, de amândoi, nu numai de mine șamd.” Este adevărat că am făcut destule compromisuri pentru a fi și aproape de familie, dar pentru a-mi vedea și de profesie și noul statut de persoană publică, care te obligă, te obligă la mult. Aș marca, însă, un alt element legat de părinții mei. În momentul în care eu am dorit să mă fac aviator, au fost împotrivă și au căutat cu mijloace normale să mă reorienteze, să mă determine să aleg o facultate tehnică în Brașov, unde nu exista aviație. În sfârșit, am spus nu, nu,nu eu vreau aviație. M-am dus la București, am intrat la facultate. Au fost fericiți că am intrat, după aceea stăteau cu sufletul la gură gândindu-se la ce se va întâmpla. Dacă zbor, e atât de periculos… În mintea lor totul se dezvolta pe cu totul alte coordonate decât în mod normal pentru cineva care se ocupă de această profesie. De aceea, chiar atunci când m-am înscris la Aeroclub nu le-am spus de la început. Un an de zile, am zburat la București, la aeroclub fără să știe părinții mei că zbor. Apoi am fost și le-am zis. M-au întrebat, iar dacă nu-i periculos, dacă n-aș prefera să stau la sol. Am spus că nu. Ei bine, a venit selecția pentru zborul cosmic. Am ridicat mâna, am trecut de probe, trebuia să le spun părinților: „Știi, am fost selecționat. Voi pleca să mă pregătesc în altă țară, într-un alt mediu, în alt context.”
A:A: Unde v-ați pregătit?
D:P: Lângă Moscova. Acolo se pregătesc toți cosmonauții care zboară astăzi în spațiul cosmic, în afară de China, inclusiv cei americani, europeni. Noi am fost primii est-europeni care ne-am pregătit și am zburat acolo. Ei bine, în acel moment, m-am dus cu inima destul de strânsă la mama și i-am zis:„ Mamă uite s-a întâmplat așa și am fost selecționat să zbor în cosmos.” și acum mă așteptam să spună: „Vai de mine! Renunță! Stai acasă! E periculos! Ai grijă de familia ta!”, dar mama mi-a spus: „Știi mamă, dacă chiar au nevoie de tine, du-te.” A fost emoționant și am simțit tot sprijinul ei. Într-adevăr tot timpul în ceea ce am făcut profesional și nu numai am simțit sprijinul părinților.
A.A.: Și acest lucru este cel mai important.
D.P.: Este extraordinar pentru că simți la rândul tău nevoia să acorzi sprijinul tău copiilor, nepoțiilor șamd.
A:A:: Site-ul nostru se numește femei de 10.ro, din punctul dumneavoastră de vedere ce calități ar trebui să aibă o femeie ca să fie de nota zece?
D.P.: În primul rând, să fie foarte înțelegătoare. Desigur multe alte calități, dar dacă nu-și înțelege soțul, nu înțelege copiii, nu-i înțelege pe cei din jurul ei, poate să fie cea mai bună profesionistă, nu i-aș da nota zece.
A:A: Pe primul loc familia și apoi cariera sau paralel?
D.P.: Oricum, aceste lucruri merg paralel. Desigur sunt femei care sunt axate strict pe profesie și care poate nu neglijează, dar și-au creat un mediu în care să nu se mai preocupe în mod special de altceva. Dar aceasta este o lume complexă, în ea trebuie să faci față multor situații și personale și profesionale. Consider că un echilibru deosebit îl ai dacă ai o familie reușită, înțelegătoare și în același timp ești stimulat spre a-ți realiza profesional visele.
A:A: La finalul interviului, vă rog să le transmiteți un mesaj cititoarelor site-ului nostru.
D:P: Să fie iubite, să se simtă iubite, stimulate și să scoată tot ce este mai bun din ele.

Femei de 10 pe Facebook