Nu, titlul ales de mine nu este nicidecum o reclamă la melodia lui Florin Bogardo, cântată atât de sensibil de minunata Stela Enache! E doar o pledoarie pentru dimineți – da, da, diminețile noastre, cele de toate zilele – ca reprezentând mereu noi începuturi, noi capete de drum, de care trebuie să știm să profităm. Măcar emoțional.
N-ați observat niciodată ce diferență majoră se strecoară între seri și dimineți? Pe mine una, primele pur și simplu mă disperă. Sfarșitul de zi mă găsește mai totdeauna epuizată, stoarsă precum o rufă nimerită în brațele unei spălătorese vânjoase din cărtile lui Dickens. Workaholica din mine ajunge la limanul zilei în patru labe, cocoșată de toate cele adunate în spinarea mea ; dar…cum se spune : “nu-i e dat omului câte poate să ducă”, așa că, înainte de a cădea lată, mai apuc să adaug zilei , în nocturnă, și câte un sfert de film artistic sau jumătate de talk-show. Folosesc fracțiile, pentru că, oricât de mult nu m-ar captiva lacrimogenul film sau furtunoasele dezbateri , Moș Ene iese mai mereu învingător, înrolându-mă în armata sa mult înainte de genericele de final…
Urăsc borna de final a zilei, pentru că fizionomia pe care o descopăr atunci în oglindă, îmi pare mereu mult prea obosită și prea de multe ori mâhnită ; parcă și ridurile se încoloneaza mai abitir la capetele ochilor cu care am privit orele nu întotdeauna prietenoase ale trecutei zile. Și mai urăsc finalul său pentru că perfecționista din mine îi găsește mereu cusururi : ba că nu mi-am isprăvit planurile, ba că n-am spus mereu ceea ce trebuie, ba că am închis ochii la lucruri de netolerat, ba că…ba că… Finalurile de zi devin astfel chinuitoare momente de bilanț, din care regretele ies mai mereu învingătoare, dar chiar și așa, ele nu reușesc să sugrume pe de-a întregul sperantele pentru a doua zi.
In schimb, diminețile sunt… WOW!
La mine, ele se ițesc…din “spuma nopții”, când peisajul de pe fereastră este încă mânjit de o beznă pe care nici cu cuțitul n-o poți tăia. Mai mult, mă pot lăuda că timpanele mele vibrează grațios când se crapă de ziuă : aceasta mă află mai mereu trează, populând tribunele acestui eveniment sonor! Și chiar dacă în jur se doarme pe rupte, cu sau fără sforăituri, diminețile mele au doi prieteni constanți și de nădejde, care se trezesc odată cu mine : tableta proaspăt încărcată și ceașca de cappuccino , răspândidu-și aromele tăcute în liniștea livingului meu.
Ador diminețile pentru că ele mă găsesc mereu în formă, mereu călare pe situație și plină de energia pe care noaptea mi-o lasă moștenire peste zi, până și atunci când din somnul meu mușcă pofticioasele insomnii.
Dimineața, planuri îndrăznețe mi se încolonează cuminți în jur, așteptând semnalul spre a prinde viață. Ma simt precum Leonardo di Caprio, pe puntea Titanicului, strigând din toți rărunchii acel memorabil “I’m the king of the wooooorld!”. Îmi vine și mie, de multe ori, să ies pe balcon și să fac la fel, însă îmi amintesc apoi de finalul tragic al uriașului vapor și…dacă istoria se repetă?!?😂
Diminețile mele mă împing cu frenezie spre cursa contra cronometru în care ne inscriem eu cu mine însămi și practic întreaga zi devine o luptă între mine și planurile mele, din care îmi propun să ies mereu învingătoare.
Îmi încep, așadar, zorii cu sentimentul că așa va fi. Și chiar este – o bună felie din dimineți, cam până… încep să se trezească ceilalți, încurcandu-mă. Dar lupta se duce apoi și mai abitir, înaintând cu speranță spre acel final de zi , devenit mie atât de nesuferit și despre care… vă povesteam în primul paragraf. 😩
….Dar nu pentru asta sunt diminețile : pentru a-ți modela iluzia că POȚI, și că nimic nu-ți va sta în cale?!?…
Rubrică oferită de Farmaciile Catena : BRONHOSUPORT
Comentează