Decembrie abia începuse. Poze din orașele lumii împodobite sărbătorește, mi-au năpădit telefonul mobil. Toți prietenii mei, răspândiți prin lume, s-au grăbit să-mi trimită, de peste tot de pe unde viața i-a plantat, instantanee din metropolele, orașele sau orășelele lor, lăudându-se cu felul șmecher în care au fost împodobite locurile în care trăiesc.
Pentru că nu vreau niciodată să rămân mai prejos, mi-am luat și eu mobilul ( nu că m-aș despărți vreodată de el, dar de data asta l-am luat nu ca telefon, ci ca aparat de fotografiat), m-am aruncat în mașină și am pornit spre centru. Pe care, de regulă, îl evit, mai ales în această felie de an, când centrul devine un coșmar, din punct de vedere al traficului. Am parcurs ușor nedumerită Calea Victoriei, pornind dinspre Guvern ( aproape de care locuiesc). Nu arăta cum anticipam. Sau, cel puțin, cum arătase în anii trecuți… Afară se înoptase bine, deși “limba mică” a ceasului meu nu “lingea” încă orele 6 ale serii. Calea Victoriei, cu tot numele său solemn, era îmbrăcată într-o lumină beznoasă, provenind din regulamentarul iluminat stradal. Atâta tot. Nici măcar vitrinele magazinelor de fițe nu epatau prin tradiționalele decoratiuni de Crăciun…”- Deh, vremuri grele – mi-am zis. Probabil Primăria Generală și-a concentrat eforturile scenografice în Centru, la Universitate și pe Bulevardul Central..” . Am depășit foarte repede însă partea plină a paharului din gândirea mea enervant de pozitivă, uneori. Mi-am înghesuit mașina pe undeva, între altele două din zona Ateneului Român. Nici acum nu sunt sigură că era Ateneul Român, pentru că bezna din jur era atât de consistentă, încât m-am intrebat dacă nu cumva parcasem pe undeva, prin Coreea de Nord. Deși și acolo cred că sărbătorile sunt marcate mult mai luminos…
Am parcurs, cu pasul și cu tristețe, străduța care unește Piata Revoluției de Bulevardul Magheru. Pe alocuri, aproape că simțeam nevoia să pornesc lanterna mobilului, ca să nu dau în gropi… Din întunecimea Căii Victoriei, am dat în cea a Bulevardului cu nume de general. Legate, oarecum, de întâmplările istoriei. Întuneric și aici. ( bine, fac abstracție de iluminatul stradal, care nu este decât un numitor comun al celor 365 de zile ale anului, deci nimic special). Pășind printre trecatorii evadați de prin birouri, i-am transmis, în gand, telegrame lui Nicușor Dan. Nu-l cunosc, nu-i judec IQ-ul ( capitol la care am înțeles că n-ar sta rău), ci doar încăpățânarea de a încremeni într-un loc cu care nu are nicio legătură. I-am transmis, pe unda gândului, într-un limbaj colocvial, dezamăgirea mea ..Dar iată o vitrină mai acatării ! O pozez , cu satisfacția celui care găsește trifoiul cu patru foi într-o câmpie nesfârșit de verde. Orașul meu e însă nesfârșit de întunecat și realizez acum, cât de importante sunt, de fapt, “luminițele”, la final de an. Cât de mult contează ele , pentru psihicul atât de încercat al unui oraș întreg ( și “întâiul” al țării, pe deasupra!) , al unei populații debusolate, pregătită să încheie unul dintre cei mai complicați ani ai săi. An în care și-a pierdut oameni dragi, speranțe, dar mai ales încrederea în cei pe care și i-au ales în frunte…
M-am întors acasă cu telefonul aproape gol. Spun “aproape”, pentru că am descoperit în el câteva apeluri pierdute, pe care le ratasem din cauza claxoanelor nervoase ce însoțeau drumul bucureștenilor spre casele lor înfrigurate… În concluzie, n-am avut ce să le trimit prietenilor mei de departe, pentru a mă lăuda, la rându-mi, cu orașul meu…
….Pare o temă minoră, nu-i așa? Ceva, din categoria “țara arde și baba se piaptănă. Numai că sărmana mea babă nu mai are ce pieptăna. Pentru că și-a smuls demult tot părul din cap. Și i-a dat foc, pentru ca măcar așa să lumineze puțin, finalul de an…
NOTĂ : Pentru a răsuci definitiv cuțitul în rană, vă voi oferi câteva din fotografiile primite de la amicii mei. Am titrat și numele orașelor cu pricina, ca să vedeți că nu chiar toate sunt din “Paris, orașul luminilor”!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : PARUSAN
Comentează