Bombănelile Marinei Editoriale

Emoții și lacrimi de bucurie,  la Teatrul Constantin Tănase 

                  

    Eu cred că trăim în țara căreia i se rupe de vârstnici. În țara în care toți cred că sunt nemuritori si că bătrânețea, sau cea de-a treia vârstă, cum i se spune mai elegant, nu va veni niciodată pentru ei. Disprețul sau, în fine, nepăsarea față de oamenii trecuți de 60-70 de ani mușcă din societatea noastră precum o rugină. Deși ei sunt cei mai conștiincioși “votanți”, problemele lor nu par a-i mișca pe aleși decât în scopuri electorale și în războaiele pe care le duc unii împotriva altora. Asistam la adevărate  dueluri între “buni” și “răi”, în care una din săbiile cu care se spintecă văzduhul sunt pensiile amărâților români. Ba cresc, ba nu cresc, azi e așa, mâine pe dos, se vehiculează valori care pentru multi sunt simple cifre fără de conținut, iar pentru alții – în speță cei împricinați – reprezintă însăși viața lor : un kil de carne în plus, încă o vizită la doctor, încă trei drumuri la Farmacie. Căci cam asta mai reușesc să facă bătrâneii noștri : să se hrânească și să meargă din doctor în doctor, pentru a-și obloji rănile trupului. 

    România este țara în care , dacă spui că ai șaizeci de ani, deja privirea celor din jur trece pe lângă tine. Nu mai vorbesc de cei care cutează să depășească 80. Nu mai contează nici dacă viața activă ți-ai dedicat-o , trup și suflet, semenilor tăi. Nu contează cât ai “ars” pentru ei : ca medic, la dascăl, ca avocat, electrician, croitoreasă, brutar  sau  infirmieră. Ai ieșit la pensie – basta! Nu mai valorezi pentru țara asta nici cât o ceapă degerată. La fel se întâmplă și cu artiștii.  Este țara în care actorii pensionari mor de foame, în care lansatorii de șlagăre de altădată devin brusc dinozauri, pe care numai prietenia cu făcătorii de spectacole și emisiuni de radio și televiziune îi mai scoate din peșterile lor și îi aduce în atenția publicului….Care public îi primește mai cu îngăduință,  mai cu milă, mai cu acea curiozitate bolnavă de a vedea exclusiv  “cum mai arată”. N-am să reiau exemplele unor țări precum Italia, Rusia, Marea Britanie și multe altele, în care fostele mari valori ale artei sunt adulate până când trec în neființă, aparițiile lor pe scenă, chiar și la senectute, antrenând onorarii uriașe și o reacție fantastică a publicului. La noi…artiștii mai speră doar  la gloria… de după trecerea în neființă, când sunt siguri că vor popula televiziunile, că toată lumea va vorbi, trei zile, la superlativ despre ei, după care vor fi cazați în hotelurile uitării și ale veșniciei…

     Ieri am avut parte de un balon de oxigen. Nesperat. Prietenul meu Vasile Muraru, de care mă leagă nu numai o nesfârșită admirație și prețuire, ci și nenumărate colaborări la televiziune, m-a surprins cu o provocare mai mult decât onorantă : să-i prezint un eveniment la Teatrul Constantin Tănase, pe care-l manageriază cu atâta iscusință. Mărturisesc că nu am avut, până acum,  tangențe cu spectacolele de revistă, mai mult decât ca simplu spectator. Am râs cu bucurie la glumele actorilor de gen, am fredonat șlagăre, am admirat strălucirea baletului și virtuțile orchestrei “live”, însă toate , cum se spune, “din afară”. De data aceasta urma să privesc totul din perspectiva scenei. Să am publicul în fața mea, iar în jurul meu – artiștii revistei. Să prezint o întâmplare de suflet – niște “Gale” cu totul speciale, prin care minunații Vasile Muraru și Valentina Fătu – parteneră a sa, iată, nu numai de cuplete umoristice, ci și de scenarii grandioase –  și-au propus să picure strălucire peste colegii de scenă – artiști ai teatrului de revistă care au strălucit, de-a lungul timpului, în spectacolele acestuia și care acum, ajunși la vârste impresionante, ascund în ei vulcanul mocnit al talentului, văduvit de “terenul de manifestare” de altădată. “Nu, noi nu v-am uitat! Vă iubim și vă prețuim din tot sufletul” – au simțit și gândit cei doi artizani ai show-ului de aseară, de la Teatrul “Constantin Tănase”. Și din acest sentiment frumos, sănătos și necesar s-au născut “Galele Savoy”. O echipă întreagă a trudit la punerea în scenă a unui eveniment în care , iată, au mai strălucit o dată artiști ce odinioară însuflețeau săli arhipline, pe care le rupeau în două cu recitalurile lor, artiști ce plecau catre casele lor cu brațele încărcate de flori și epuizați de sutele de autografe si zecile de interviuri oferite, purtând în urechi ecoul ropotelor de aplauze dăruite de public. 

   Vasile și Valentina le-au oferit, iată, într-o seară de noiembrie rătacită într-o blestemată de pandemie, șansa nesperată  de a retrăi aceste sentimente, această uriașă bucurie – rațiunea însăși de a fi, a artistului. Omagiați, în cadrul unui spectacol cu ștaif,  sprijinit pe emoție și iubire, Marina Voica, Sergiu Cioiu, George Enache, Lucia Boga  au demonstrat că trecerea timpului nu le-a adăugat numai ani vieții, ci și viață anilor. Recitalurile lor, amestecate cu amintirile povestite mie, ca moderator al întâlnirii, surprizele gândite de organizatori, emoționanta secțiune “In memoriam”, dedicată marilor artiști deveniți între timp praf de stele ( mărețul Jean Constantin a fost omagiatul serii, în acestui “Remember” răscolitor) – toate laolaltă, bine gândite, frumos înlănțuite, meșteșugit îmbrăcate în haina strălucitoare ce definește genul revuistic, au transformat o seară banală într-un mic Revelion al sufletelor. 

   N-am  mai urcat, repet, pe scena unui spectacol de revistă. Și încă mă mai întreb dacă am urcat…la nivelul așteptărilor prietenilor mei, care mi-au încredințat rolul de gazdă. Un lucru este sigur : emoțiile pe care le-am avut nu au fost neapărat legate de acest rol ( cei 30 de ani de televiziune sunt un scut redutabil în calea lor!) , ci mai degrabă de bucuria lăuntrică, pe care n-ai cum să n-o simți, văzând că oameni aleși găsesc în ei puterea și energia de a face
ceva pentru marii artiști de odinioară, pentru a ridica piedici în calea uitării lor, pentru a-i asigura – prin astfel de inițiative – că lumea continuă să-i iubească, să-i prețuiască și să le recunoască valoarea. Bravo, Vasile, bravo, Valentina, bravo echipă minunată a Teatrului “Constantin Tănase”! 

“Binele făcut,  ţi-l răsplăteşte înzecit Dumnezeu când nici nu te gândeşti…” spunea candva Mircea Eliade. M-aș bucura să fie așa și-i îmbrățișez cu sufletul pe Vasile Muraru și Valentina Fătu, pentru lucrul lor frumos și atât de bine făcut!

Foto : Luminița Dumitrescu

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : PROCTINUM