Nu mă simt pregătită pentru a scrie. Destule sunt momentele în care o umbră mult prea grea mă apasă. De regulă pot căra mai mult decât greutatea-mi, doar sunt crescută la țară, unde copiii, de mici sunt căliți cu vicisitudinile, însă am și eu neputințele mele, căderi ca oricare pământean.
De ce-ți scriu, totuși, astăzi, dragul meu, chiar dacă inspirația o simt departe? Pentru ei. Pentru cititorii tăi care te-așteaptă să le dai binețe, ori bună seara, să le spui ceva, orice, un semn doar vor de la tine.
Zilele acestea te-am îndemnat să scrii. Și tu ți-ai dat un brânci, dar nu s-a legat. Nu-i nimic! Pauzele își au și ele rostul. Cu condiția să nu fie lungi și dese, nu? Parcă așa am tot auzit spunându-se. Privind amândoi, puțin ce-i drept, la haosul acesta politic, ți-am spus că bine-ar fi să scrii ceva pe această temă. Apoi mi-am dat seama că mizeria e prea mare, pentru ca tu să faci un astfel de efort. De-a lungul timpului i-ai băgat în literatură pe toți parveniții acestei lumi odioase care ne dictează viețile – politica. I-ai portretizat cum doar condeiul tău ar fi putut-o face. Așa încât lasă-i, nu-i mai alinta. Nu merită cazna.
Ce să le spun celor care-ți duc dorul scrisului? Nu pot să-i mint că ești bine, dar nici nu se cade să le transmit suferința. Și ea face parte, ca și dragostea, din intimitatea noastră. Detaliile rămân pecetluite între aceste ziduri. Suferința îmbracă multe chipuri, pe care le vom păstra doar pentru noi.
Pot să le spun că nu ești singur. Îi ai pe ei, cititorii, dar și mulți prieteni care-ți transmit cum știu, și cum pot ei mai bine toată dragostea lor. Te sprijină cum poate n-ai fi crezut și nu te-ai fi așteptat, chiar dacă au la rându-le necazuri. Își doresc ca energia lor bună să te-ajungă. Și se întâmplă lucrul acesta. Eu văd și simt asta. Gândurile frumoase găsesc întotdeauna calea spre cel ce sunt îndreptate.
Apropos, de gânduri! Știi la ce mă gândesc în diminețile de luni și marți, de când am devenit navetistă, ducând-o pe Luciana cu interese școlare, la Urlați? La noi! Da, îți amintești că demult am fost noi înșine navetiști pe această rută? Te-ai fi gândit vreodată că la 16 ani distanță, istoria se va repeta, cu fiica noastră? Eu, nu! Dar iată că trecutul nu rămâne definitiv în urmă. El ajunge cumva prezentul. Se vrea repetat, întărind și mai mult credința că nimic din ce ni se întâmplă în această viață nu e pură întâmplare.
Sigur, acum contextul este altul decât atunci, însă baza este aceeași – iubirea, iar în loc de doi, suntem trei.
Pornisem acest text ca un mesaj pentru cititorii tăi, și iată am ajuns la noi. Dar, într-un fel, ei sunt părtași ai poveștii noastre, așa încât n-o să-i deranjeze mărturisirea aceasta din tinerețea noastră zvăpăiată. Atunci ne lăsam ghidați de fluturi, astăzi cred că suntem puțin mai raționali, ceea ce nu prea e bine. Ce spui?
Hai să promitem că mâine vei scrie. Iar de nu va fi mâine, cu certitudine poimâine va fi cu buni zori.
Cu încredere, eu!
Comentează