banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

De unde știu că n-am fost o mamă tocmai rea

 

Replica “ Ești cea mai rea mamă din lume!” mi-a fost administrată deseori. Probabil că și vouă. Doare al naibii de tare și trebuie să fii din cale-afară de rezistent, pentru a-i supraviețui! Așa am încercat să fac și eu : măcinată de îndoieli ( “Fac bine?”,  “Greșesc?”,  “Nu cumva sunt depășită de vremuri?!?”etc) , am ținut drumul drept. La capătul lui, așteptam să întâlnesc vremea aceea, când părinții își privesc puii luându-și zborul din cuib, mulțumiți că i-au crescut cum trebuie, pregătindu-i pentru complicatul zbor prin viață. 

Și vremea aceea, iată, a venit. Cuibul a rămas pustiu, puii s-au împrăștiat care încotro. Cutreierându-mi acum locuința golită, fiecare colțisor îmi vine la pachet cu amintirile sale. Mai dau peste câte o jachetă a Marinei, uitată la ultima sa vizită-fulger, mă mai împiedic de papucii lui Victor, împrăstiați în camera devenită atât de tăcută, privesc fotografiile de familie, răspândite prin camere, și din care îmi zâmbesc copii mult mai mici, bunici mult mai tineri, vremuri mult mai dense, deși deloc mai ușoare..

Și din nou îmi amintesc de severitățile cu care le-am însoțit amândurora copilăria, de acele interminabile dialoguri pe tema : “- De câte ori să-ți spun să strângi hainele aruncate?” sau “- Gata, ajunge cu calculatorul, ia mai bine o carte și citește!” sau “- Te rog să vii acasă înainte de a se întuneca!” sau “ – Încetează să mai mănânci de la KFC, ai mâncare sănătoasă în frigider!”. Parcă și acum aud mârâielile ce secondau maternele mele bombăneli, venite uneori la pachet cu uși trântite.  Și cu același invariabil “- Ești cea mai rea mamă din lume”, care îmi împingea lacrimi în colțul ochilor, iscând aceleași chinuitoare întrebări:  “- Oare fac bine? Nu cumva sunt prea severă?..”

    Anii au trecut și îndoielile au fost concediate definitiv. Acum știu sigur că nu am greșit cu nimic, că exagerările mele au fost toate pudrate cu dragostea nemăsurată pe care cu greu o țineam înghesuită în trupul meu mărunțel. De unde știu că NU am fost o mamă tocmai rea? O aflu, în fiecare zi,  studiindu-mi copiii. Văzând cum Victor a crescut un om înțelept, tenace și din cale-afară de corect. Văzând cum fata mea se încăpățanează să răzbească singură printr-o lume dificilă, ținând bine pitit numele sonor al mamei sale si care ar fi putut să-i deschidă lesne o mie de uși, altminteri ferecate. Îmi privesc copiii și descopăr îndărătul lor oameni buni și miloși, ce nu pot trece nepăsători lângă semeni ce suferă. Văd în ei niște tineri  responsabili, care nu și-ar investi sub nicio formă timpul și banii în cluburi de fițe, în locuri fără esență, în companii dubioase, dintr-acelea  care sărăcesc spiritul. 

Descopăr în fiecare zi, în tot ceea ce  fac copiii mei, semne că severitatea mea le-a prins bine și că le-au rămas adânc întipărite în minte învățămintele pe care m-am căznit să le transmit lor, preluându-le, la rându-mi, de la dragii mei părinți. Pot pune liniștită capul pe pernă, în fiecare noapte, știind sigur că niciunul din copiii mei nu va fura, nu va minți, nu va înșela, nu-și va trăda prietenii, nu-și va vorbi de rău părinții și țara. Cereți-le o mână de ajutor : v-o vor oferi întotdeauna, pe loc și dezinteresat, căci am lucrat din greu la asta. În toți acei ani, în care eram “cea mai rea mamă din lume”…

   Iar mulțumirea supremă am dobândit-o la majoratul fiului meu,  când Victor s-a apropiat de mine , m-a îmbrățișat ( “Vai, ce mică ești, mami!”) , m-a privit în ochi și mi-a spus : “- Știi, mama, eu îti sunt recunoscător că ai fost cu mine atât de severă și de pisăloagă : altfel nu aș fi reușit să fiu ceea ce sunt!”…

Femei de 10 pe Facebook