Mi-e puțin frică de țara mea. Uneori mi se pare că n-o cunosc deloc. Parcă e o țară străină, în care m-a parașutat un “avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor, să mă fac aviator”… Merg pe carările ei, privesc în jurul meu și…parcă nu mai recunosc nimic. Nici măcar pe strada mea, în cartierul meu, in locul în care muncesc, în cele în care mi-am crescut copiii, cele în care obisnuiesc să mă plimb, și tot așa.
Înainte mi se părea că lumea a devenit, pur și simplu, mult mai cenușie. Am și scris despre asta, observând că privirile mele se ciocnesc tot mai des de figuri opace, că gri-ul și”șobolăniul” au pus stăpânire nu numai pe fațadele clădirilor, ci și pe chipurile oamenilor. Ajunsesem, la un moment dat, să mă rușinez de zâmbetul meu, temându-mă să nu mă judece oamenii ca pe o babă care se piaptănă, în timp ce țara arde.
Cu cenușiul, gri-ul și șobolăniul, între timp, m-am obișnuit. Acum mă înspăimântă ura și agresivitatea care îmbibă buretele societății românești de astăzi.
Întâmplător, ieri după amiaza mă aflam lângă două cunoștințe, chiar când, la televizor, au anunțat că Iulia Albu a fost operată de urgență, din cauza unui chist. Reacția mea mentală – firească, zic eu – a fost instantanee : deși nu pot spune că mă dau în vânt după fosta nevastă a designerului Mihai Albu, am gandit : “ Vai, săraca! Sper să fie numai atât!” . În schimb, cunoștințele mele au avut o reacție halucinantă : “ Așa-i trebuie! E o panaramă!”, “Aroganta naibii, au ajuns-o blesemele celor din jur!” ș.a.m.d. Le-am privit cu îngrijorare, încercând să le reamintesc că Iulia e acum pe patul de spital, că acasă o așteaptă un copil mic , apoi că , Doamne ferește, astfel de lucruri i se pot întâmpla oricărei femei, deci și lor, agresivelor mele interlocutoare. Niciun efect : discuția a alunecat accelerat despre extravaganțele Iuliei Albu, apoi despre divorțul ei , despre prestatia de pe micul ecran, ba distinsele doamne și-au amintit chiar și de găina pe care, odinioară, Iulia o plimba, de zgardă, prin oraș… Am motivat că sunt așteptată la o negociere și m-am retras. Agresivitatea îmi face rău…
….Și mi-am mai amintit ceva! Mi-am amintit cum, nu demult, când, tot asa, într-o discuție colectivă îndrăznisem s-o compătimesc pe gravida Valentina Pelinel pentru ceea ce i se întâmplă, au sărit toți pe mine s-o desființeze, să concluzioneze că așa-i trebuie, dacă e fraieră și s-a încurcat, pentru bani, cu un nemernic, etc. Degeaba am încercat eu “să aplic” pentru niște compasiune, n-am avut succes…
Apoi mi-am amintit brusc cum, acum vreo doi anișori, când o entorsă buclucașă mi-a culcat piciorul, pentru vreo trei săptămâni, în ghips, am făcut pe dracu-n patru să țin în mare taină pățania mea, ascunzându-mi piciorul beteag de parcă era o armă de secerat în masă. De ce? Simplu! Nu vroiam să le dau ocazia “neprietenilor” să jubileze la vederea temporarului meu handicap. Am scăpat de gips și am ieșit la lumină.
Recent, am votat la alegeri, iar apoi am urmărit și eu, cu același interes ca și voi, evoluția complicatei situații politice din România. Pentru orice, găsesc explicații, dar nu am înțeles, nici în ruptul capului, manifestările inumane de entuziasm, generate de încătușarea liderului unuia din cele mai puternice partide din România. Nu, stați liniștiti, lăsați lăturile, nu vă grăbiți să mi le turnați în cap! Nu comentez în niciun fel nici motivele care au dus la decizia instanței, nici greșelile sau lucrurile bune făcute de un contemporan de-al meu. Acum mă refer doar la revărsarea de ură, de agresivitate și “nemilă”, direcționate spre un om prăbușit la pământ. Ca să-mi înțelegeți “alcătuirea” , vă voi spune că , deși l-am urât din toți rărunchii pe Ceaușescu – care mi-a ținut țara în foame , frig și izolare, mi-a umilit familia și mi-a blocat toate drumurile începutului de carieră – chiar și în aceste condiții, hăituirea lui finală mi-a lăsat un gust amar, iar împușcarea lui – un sentiment apăsător de indirectă vinovătie….
….Nu-mi mai recunosc țara, nu-i mai recunosc pe români. Vremurile pe care le trăiesc nu sunt altceva decât o întrupare modernă a proverbului “Homo homini lupus est”. Fiare suntem, unii față de ceilalți. Ne sfâsiem cu seninătate, iar “mila” a rămas un termen rătăcit prin dicționare și, poate, prin poeziile pentru copii, cele de altădată : “De ce m-ai strâns în pumnul tău / Copil frumos, tu nu știi oare / Că-s mic și eu, și că mă doare/ De ce mă strângi atât de rău? / Copil ca tine sunt si eu/ Și-mi place să mă joc și mie/ Și MILĂ trebuie să-ți fie / De spaima și de plânsul meu….”
Copii fiind, am învățat de la părinții noștri și de la inși precum Elena Farago, să ne fie milă, mai întâi de gândăcei și mai apoi, când vom crește mari, de oamenii din jurul nostru. S-a uitat… Mila și compasiunea sunt acum desuete și s-au dat deoparte, pentru a lăsa loc veninului, urii, răutăților nesfârșite, agresivitații bolnave. Urâm, batjocorim cu seninătate, lovim cu voluptate în semenii noștri, jubilăm când aceștia sunt trântiți la pământ, crezând, în naivitatea noastră, că pe noi lucrurile acestea nu ne vor putea atinge niciodată…
Rubrică oferită de :
Comentează