Deși poate că ar trebui să mă rușinez de această atitudine, mărturisesc că eu refuz dintotdeauna să merg la înmormântări. Sau, dacă chiar n-am încotro, atunci merg, însă aleg să mă pierd pe aleile cimitirului, încercând să mă îndepărtez cât mai mult din preajma celui plecat. In mod firesc, cu cât mi-e mai drag, cu atât povara prezenței lângă trupul neînsuflețit e mai mare. Nu datorez nimănui explicații și este unul din rarele cazuri în care chiar mă lasă rece comentariile celor din jur, mai ales că deslușesc printre aceștia, mai mereu, destui cameleoni ce varsă lacrimi de sânge lângă catafalc, deși în timpul vieții l-au urât de moarte pe cel plecat, făcându-i în mod repetat viața amară.
Azi este una din acele zile, în care refuz “să-mi iau rămas bun” de la un om pe care, culmea, l-am prețuit nespus. Expresia “a-ți lua ramas bun” într-un astfel de caz e un clișeu. Ce valoare are acest “rămas bun”? Cât de ridicolă este apetența unora de a “vedea mortul” și de a-l comenta apoi, la o cafea, cu cei care n-au apucat bilet la “reprezentație”? “ -Ai vazut cum arăta?” “”- Doamne, cât era de slăbit!” “- Pe nevastă-sa ai văzut-o? Cică…”.
Mi-e silă…
Din acest motiv… EU REFUZ SĂ-MI IAU RĂMAS BUN! Ma încăpățânez să le păstrez celor “îndepărtați” definitiv de noi imaginea lor vie, amintirile mele cu ei în viață, nu cele ale unui chip împietrit ca de ceară, scufundat între flori și veșnice regrete. Unele – reale, altele – de complezența. Știu nenumărați inși care au abonament la “înmormântările celebre”, știind că acolo se vor înghesui televiziunile, transformând un eveniment atât de intim într-o cinică modalitate de promovare. Nu de puține ori am văzut la televizor declarații înlăcrimate ale unor indivizi, înghesuiți lângă catafalc și care, în viața reală, abia dacă s-au intersectat odată cu cel dispărut…
Mă despart greu de cei “plecați”. Agenda mea încă mai mustește a numere de telefon ale unor demult dispăruți dintre noi – oameni care au făcut istorie in această țară – și pe care nu mă încumet, pur și simplu, să-i elimin, dându-i telefonului comanda “Șterge”. E ca și cum i-aș evacua complet, cu bună știință, din universul meu. Atunci cand caut câte un număr de telefon și dau, involuntar peste Stela Popescu, Mircea Sântimbreanu, Ludovic Spiess, Adrian Păunescu, Ștefan Iordache, Ivan Pațaichin, Adrian Pintea, Florian Pittiș, Nicolae Dobrin, Răzvan Theodorescu și alții asemenea lor, tresărirea îmi este urmată de imaginea chipului lor – VIU! – și de cate una dintre cele mai luminoase amintiri ale intersectării drumului meu cu autostrada lor. Nu-i țin minte morți, pentru că am refuzat să-i vad așa.
În mintea mea, Dumitru Moroșanu , proaspătul desprins din această lume, primul meu șef din TVR, nu a plecat și nici nu are cum să plece vreodată. Ultimii ani, în care doar telefonul ne-a legat și nici măcar atât de des cât ar fi meritat pretuirea mea față de acest om, mi-au parvenit nenumărate vești despre degradarea sa fizică. Ca un semn de întrebare devenise “nea Mitică”, încovoiat de o suferință a coloanei și de alte beteșuguri care au transformat ireversibil omul drept si de neclintit de odinioară… Dar pentru mine “nea Mitică” – cel ce-și păstra, la telefon, vocea îmbibată în aceeași bunătate pe care i-o știam cu toții – era mereu același. De ce să mă încarc cu imaginea unui sicriu nedrept , ce îi va fi de azi înainte vehicol spre Nesfârșire?…
A plecat către stele unul dintre simbolurile televiziunii din România. Nu spun “ale Televiziunii Române”, căci Dumitru Moroșanu este emblemă a televiziunii în general, nenumărați profesioniști de astăzi de peste tot, fiindu-i cândva ucenici. Cu drag și răbdare i-a crescut și i-a lăsat să zboare, lucru rar într-o breaslă în care cei ce ajung sus , de multe ori se îndeletnicesc cu punerea de piedici și bețe în roate. Gena răutății i-a lipsit însă acestui om. Mărturie stau nu numai amintirile noastre ci și chipul său blajin și trupul rotunjor, surâsul cald și căldura emanată prin fiecare por către cei ce băteau la ușa sa : “ – Nea Mitică, pot să…?” . Iar răspunsul său era mai intotdeauna “Da!”.
Drum bun către stele, Dumitru Moroșanu! Eu voi lipsi de lângă catafalc. Pentru mine, dumneata nu ai plecat niciodată!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA MAXIMAG ANTISTRES
Comentează