Am fost ieri la ziua de naștere a Luminiței, buna mea prietenă și “tovarăș de drum”, preț de 33 de ani, în această fascinantă călătorie numită “Televiziune”. Nu puteam lipsi, pentru că toți anii ăștia trăiți umăr la umăr au instituit o regulă de aur : niciuna din noi nu poate lipsi de la întâmplările din viața celeilalte. Asta e : când traversezi împreună o profesie și arzi în vâlvătăi în același foc, devii legat aproape ombilical de celalalt. Ombilicul unei munci care-ți place până la cer și înapoi te leagă de oamenii asemeni ție într-un fel anume, indestructibil.
Lucrul acesta mi-a fost reconfirmat ieri, pentru că, așa cum era și de așteptat, în jurul Luminiței s-au adunat, cu precădere, foști colegi din Televiziunea Română , profesioniști de excepție, asemeni sărbătoritei. Chiar dacă nu cu mulți interacționasem ( erau dintr-o generație anterioară mie, dar le știam numele de pe genericele emisiunilor și faptele – din poveștile Luminiței), am avut o senzație al naibii de plăcută. Am realizat, odată în plus, cât de mult înseamnă să fii îndrăgostit de munca ta. Pentru că, chiar dacă știu că nu e frumos să tragi cu urechea la ceea ce vorbesc cei din jurul tău, vrand nevrând frânturi din dialogurile mesenilor răzbăteau până la mine. Exceptând subiectele ce amprentează de regulă poveștile acestei etape a vieții – doctorii, nepoții și politica – marea majoritate a dialogurilor readuceau din negura timpurilor amintiri care, puse una peste alta, reclădeau Turnul primei televiziuni din viața românilor. Curioși să afle ce mai face instituția în care și-au petrecut o viața, au ascultat cu interes și tristețe poveștile mele, adăugându-le pe ale lor, atât de spectaculoase, ale vremurilor în care a avea televizor era o minune și a-l umple cu emisiuni – era o binecuvântare din partea lui Dumnezeu.
Ascultând ieri o mână de oameni, aduși la numitorul comun al dragostei de Luminița, am făcut o infuzie de devotament față de profesie, de dăruire față de o meserie cum alta nu-i și în jurul căreia cei de jurul meu și-au construit practic întreaga viață. Și am realizat tot ieri, privindu-i pe musafirii prietenei mele, ce oameni minunați a avut Televiziunea Română și cât de mult înseamnă să iubești cu adevărat ceea ce faci. Deși, in cazul unora, se așternuseră decenii între ziua de ieri si cea în care semnaseră pentru ultima oară condica de prezență la TVR, am simțit, din poveștile lor, că granița aceasta nu s-a trasat de fapt niciodată și ca profesia continuă să facă parte din viața lor.
…Și deodată încăperea în care ne aflam mi-a părut a fi un studiou de emisie, iar masa încărcată de bunătăți – acel pupitru de montaj, plin de butoane, manete și ecrane colorate de unde pornesc spre eter cele întâmplate în platoul de filmare ; iar pe Luminița mea dragă am regăsit-o așa cum o știu de 33 de ani : înconjurată de profesioniști, stăpână pe situație și implicată până la cer și înapoi în imaginile ce ajungeau, chiar în aceele secunde, în casele românilor, încărcate de iubirea unor zeci de oameni, rămânând în marea lor majoritate, niște frumoși anonimi.
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : OPTISOMN
Comentează