De câte ori n-ați rostit aceste cuvinte? De câte ori nu v-a-necat ciuda că ați făcut un anume gest, că ați avut o anume atitudine față de cineva, care nu merita acest semn de bunăvoință nici macar cât negru sub unghie?
Ni se întâmplă tuturor să cântărim greșit persoanele din fața noastră. Așezăm jigodiile la aceeași masă cu sfinții, nedreptățim, prin fapte și cuvinte, oameni care de fapt ne sunt loiali. Ajutăm diavoli cu chip de om, mângâiem pe creștet lichele travestite, încredințăm tainele noastre unor perverși care, după ce și-au îmbibat umărul de lacrimile noastre, la primul colț se vor cutremura de râs, povestindu-le adversarilor noștri dramele prin care trecem.
Câți dintre voi nu ați întins o mână de ajutor intr-un moment crucial, unor bezmetici care apoi la prima cotitură, v-au trădat, cu seninătate, uitând de salvatorul vostru gest? Câti dintre voi nu și-au compătimit sincer semenii, ajutându-i să urce din nou muntii de pe care viața îi aruncase în prăpăstii? Rezultatul? Ați sfârșit apoi prin a vă blestema zilele, pentru naivitatea de a-i fi salvat taman pe cei, ce mai apoi v-au săpat vouă, prăpastii și mai adânci?
Dacă suntem inși dintr-o bucată ( cum cred că sunt toate cititoarele prezentei reviste) lucrurile stau cam așa: atunci când iubim, când ajutăm sau macar atunci cand compătimim, o facem din tot sufletul, fără calcule ascunse, fără căutări de avantaje ulterioare, fără dorința de a ne arăta inimoși și mărinimoși de dragul doar de a ne coafa “imaginea”. O facem pentru că iubim cu adevărat – atunci când e vorba de iubire , sau pentru că nu ni se pare drept ca un seamăn al nostru să sufere – atunci când e vorba de necazurile aproapelui nostru, Nu ne așteptăm la efecte colaterale ale iubirii noastre sau ale bunăvoinței noastre. Iubim, cu tot sufletul, ajutăm – din adâncul lui. Nu facem calcule, pe ascuns, să vedem ce avem, “la schimb”, dacă îl îmbrăcăm pe celălalt în dragostea noastră sau dacă-l ajutăm să-și depășească impasul. Și nu mică ne sunt mirarea, supărarea, disperarea, când binele făcut nu se întoarce nicidecum “înzecit”, așa cum se spune, ci se transformă în chiar opusul lui : oameni pe care i-am iubit necondiționat, ne trădează la prima respirație, cei pe care i-am ajutat îngroașă tabăra adversarilor noștri. Ne trezim păcăliți și înșelați de oameni în fața cărora ne-am deschis sufletul și cărora le-am fost manta de vreme rea, pentru care am ars și cărora le-am netezit drumul și încruntarile. Nimic nu doare mai tare decât dezamăgirea pe care ți-o provoacă astfel de oameni.
Și, ceea ce e mai rău, recidivăm. Lecțiile vieții nu le învață fiecare, cu prea mare ușurință. Continuăm să iubim, știind că vom fi trădați, continuăm să ajutăm, chiar dacă anticipăm că respectivii nu vor aprecia, în final, mâna întinsă, ba chiar ne-o vor rupe, într-o eventuală absurdă încăierare…
“Doamne, ce proastă am fost!” – mi se plângea, mai deunăzi, o prietenă bună. Își abandonase cariera, pentru a deveni nevasta iubitoare, care-și așteaptă bărbatul acasă cu zâmbetul pe buze, mâncare gustoasă, casa lună, copiii bine crescuți . Nu l-a controlat niciodată, a avut încredere oarbă în el, l-a “tinut” curat și apretat, i-a fost sfetnic de nădejde în momentele de cumpănă profesională ale acestuia. Rezultatul? De prea mult bine, insului i s-a urcat la cap și, din hârjoneala cu o stagiară nurlie de la birou, praful s-a ales de o căsnicia lor, aparent exemplară….
Nu, nu ai fost proastă, draga mea! Ai iubit, ți-ai respectat și venerat omul drag, ai făcut ceea ce trebuia făcut! Proastă nu ai fost tu, ci el! Si tot el își va da, mai devreme sau mai târziu, cu pumnii în cap, dâ du-si seama ce a sacrificat! Căci cred cu tărie că nu există greșeală care să nu fie, la un moment dat, amendată. Și noi, “proștii” ăștia, care am sădit bine în jurul nostru, ne vom simți, în sfârșit, răzbunați.
Comentează