Ne oprim prea des și la fel de des punem multe semne de întrebare. Barierele astea impuse de gândirea noastră limitată, un fel de pavăză la ceruri, o înfrânare a frumosului care ne strigă, în toate culorile lui, au în ele ceva sec, nătâng, care distruge, macină pe interiorul spiritul. Și vorba ceea, chiar nu avem motive să ne limităm căci viața poate fi oricum atât timp cât nu ne dă cu fruntea de lumina soarelui și nu ne coboară în negrul întunericului fără scăpare, nu cel de la tabără adversă, ci acela în care n-ai soluții și singurele variante se limitează la un final absurd.
De ce să nu trăiești? Să n-ai treabă cu treaba și să vezi că anosta rutină ți-e mai mult decât poți înțelege. De ce să nu încerci? Curiozitatea nu-i o enigmă și nici nu a produs dezastre naturale până acum. Încercarea a orice e un soi de cunoaștere necesară, o lecție importantă pe care dacă ai sărit-o, i-ai pierdut strălucirea.
Nu poți spune vreodată că binele e mai presus dacă n-ai cunoscut răul și n-ai cum, indolent, să faci analize de caz, de nuanțe, de trăit până ce nu ai văzut cum stă treaba. De teorie și adevăruri absolute să mă scutiți! Suntem arhiplini!
De ce să nu iubești mai puțin? Iubirea te rănește și-ți pune lacăte. Te acoperă de povara unor angajamente și da, nu te lasă să simți cu adevărat gustul acela al alegerilor. Iubirea e capodoperă a cui vreți voi, deplină, sublimă, dar mult prea greu de dus.
E un sanctuar de pe care vin și pleacă suflete, dar care rămâne liber de toată energia unei depline împliniri. Iubirea e o cale, dar de ce nu ne lasă să o pietruim după bunul plac. Se vrea mereu o autostradă a tăcerii, cu nemărginiri de lacrimi și multe povești pentru un mâine inseparabil. Iubirea e bună în cantități optime!
De ce să nu ierți și să nu dai șanse? În fond, nimeni nu a cunoscut perfecțiunea, iar regulile de bază a unei lumi nu au niciodată forma pe care o gândim noi. Iertarea nu ține de virtuți, ține de caracter, de înalt și de puterea de a vedea prin greșeli și minciuni. Nu sunt minciunile cele mai groaznice lucruri în viața noastră și deseori a te încrede în cineva poate fi mult mai puțin năucitor la final decât o trecere inutilă prin tabloul acesta fascinant în care-am poposit și noi, voit, dintr-o mirabilă noapte pasională între doi amanți perfecți.
De ce nu te dezbraci de tine, câteva secunde măcar și gol, fără prejudecăți, să încerci să vezi mai departe de adâncul închipuirii tale? Captiv într-un covor dintr-acela lipit pe pereții morbizi ai anilor actuali, te pierzi și ce să vezi, chiar dacă ți se pare cool ce faci, rămâi putred, între scânduri deznădăjduite.
Atenție! Nu ai nici o indicație de supraviețuire la capitolul cu desăvârșirea și chiar dacă-i plictisitor acum și e mult mai interesantă depravarea minții tale, o să înțelegi că esența nu e în ce nu faci, că-i anormal, ci tocmai în ceea în ce alegi, cu nebunia unui spirit liber, să crezi!
De ce atât NU? De ce? N-am răspunsuri și de multe ori, anumite anumite dileme trebuie să rămână la acest statut. Prea ne dăm faulturi permanente și neghiobi, uităm să fim noi, cu ochii larg închiși …
În mrejele uitării, picăm adeseori, cum visurile mării, ne-nalță pân’ la nori!
Pe ochi ni se prostește, întunecimea vie, prea rar ni se lovește, de tâmpl-o poezie!
Dureri închipuite, cuvântul care plânge, iubirile smerite, o lacrimă ne strânge!
Ne-ascundem adevărul, în lumi mai colorate, lăsând adânc misterul, prin vămile furate!
Suntem tot ce n-am fost, ai soarelui trimiși, rotim ani pe de rost, cu ochii larg închiși!
https://www.youtube.com/watch?v=yTCDVfMz15M
Foto – Ana maria Halalai
Comentează