banner marshal garden
Bombănelile Marinei Diverse Editoriale

De ce nu mi-am aruncat încă la gunoi telefonul fix

 

Progresul științei și tehnicii mi-a “remodelat” continuu locuința. Au dispărut constant din casa mea aparate încă funcționale, dar depășite tehnic. Și asta, de cele mai multe ori, la îndemnul lui Victor. Nu m-am despărțit prea ușor de ele : la fel cum probabil i se întâmplă fiecărui om din generația mea, asociam fiecare obiect fie unor amintiri punctuale cu nuanță sentimentală legate de el, fie imi veneau în minte eforturile depuse cândva pentru a le cumpăra. Țin minte, bunăoară,  cât de greu m-am despărțit de bătrânica mea imprimantă, care-mi ocupa un sfert de cameră si funcționa precum un tractor învechit, dar pe care o primisem de la  un jurnalist la care țineam enorm și care plecase demult către stele…

Sau, alt exemplu :  cu riscul de a mă “autodenunța”, mă bucur că am reușit să-i găsesc o ascunzătoare perfectă primei mele mașini de scris – mecanică, firește – cumpărată din câteva burse studențești, puse cap la cap. Dacă nu aș fi fost vigilentă, relicva care mi-a însoțit primii pași în gazetărie ar fi sfârșit, cu siguranță, în mormanul de gunoi orășenesc de la Glina, îngropată cu amintirile mele cu tot…

Argumentul “Dar e bun, încă mai funcționează!” nu a rezistat niciodată în fața intransigentului meu fiu. Drept care, regula era următoarea : mi se acorda un termen de grație, în care căutam să găsesc niște “clienți” , cărora să le transfer obiectele cu pricina, iar dacă aceștia întârziau să apară la orizont, “relicvele trecutului”  erau evacuate de Victor, fără nicio strângere de inimă, direct în tomberonul din curte. …De unde, evident, dispăreau, în doar câteva ore, căci în jur e multă lume nefericită, iar gunoaiele din zona Dorobanți reprezintă, pentru mulți, o nesecată sursă de surprize plăcute.

 Au plecat astfel, să servească alte case, aspiratoare, casetofoane, DVD playere, veioze, oale-minune, râsnițe de cafea, mixere, foenuri, aparate de fotografiat, reportofoane și  multe altele asemeni lor și care-și îndepliniseră , până la epuizare, misiunea.   

Un singur lucru rezistă însă, cu stoicism, în locuința mea, ca o punte dinspre Trecut, greu de anulat: telefonul fix. 

Firește, nu mai am demult telefonul fix din copilărie, acela negru, cu disc rotativ și cu două urechi crăcănate, cel peste care “trânteam receptorul în furcă” ( iată cum, odată cu progresul omenirii, din limbajul nostru dispar anumite expresii, altădată atât de folosite! ) . Astăzi, pe comoda din sufragerie staționează țanțos telefonul meu Philips, cumpărat, țin minte, de la Mallul Băneasa, după cateva ore bune de căscat gura în raionul de profil.

 Am reușit, până acum, să rezist frecventelor încercări ale lui Victor de a-l concedia și pe acest “membru al familiei”, total depășit, în opinia fiului meu : “La ce-ți mai trebuie, mama, telefon fix, în plină eră a telefoniei mobile?!?”. …Ce te faci însă că, în mintea mea, a renunța la telefonul fix, e ca și cum aș trânti  ușa în nasul  unei epoci întregi? Ca și cum aș tăia cu o foarfecă uriașă firul care mă leagă de Trecut.   

De multe ori însă, argumentele lui Victor mă pun pe gânduri ; iar abonamentul deloc mic, pe care-l plătesc aproape degeaba  la Telekom, este unul din ele. În plus, “pe fix” nu mă sună decât două persoane : mama și prietena mea,  Luminița. E-adevărat, e foarte plăcut să știi, din prima secundă în care sună telefonul, cine e la capătul celălalt al firului : “ Ah! E mama sau Luminița! “. Dar, oare, pentru doar doi apelanți, merită să plătești un abonament și să mai și ocupi, în living locul, să zicem, al unei vaze cu flori? Da, dar cu mama vorbesc de 200 de ori pe zi, și cu Luminița încă de o sută… 

Raționamentul lui Victor rămâne însă corect. 

Și totusi, zilele trecute am reușit să găsesc eu însămi un argument “pro” imbatabil, la care nici fiul meu nu a mai avut nicio replică! Am decretat că , de fapt, adevărata misiune a bietului meu telefon fix este cu totul alta : aceea de a mă salva atunci când… îmi pierd telefonul mobil! Nu înțelegeți unde bat? Mă refer la sitațiile – destul de frecvente –  când rătăcesc, prin casă, telefonul mobil : mă reped la “bunicul Philips”, îmi formez numărul de mobil, după care alerg fericită, către acel colț al locuintei, unde-l aud cântând electronic, pe sub vreo jachetă dezbrăcată în grabă, pe neprețuitul meu iPhone! 

     Sunt buni la ceva și “bunicii” ăștia, nu-i așa? 

Rubrică oferită de :

Femei de 10 pe Facebook