De ce n-a plâns niciodată Dumnezeu? Sau a plâns în felul lui, iar noi nu avem de unde afla? Dacă vărsa o lacrimă, o singură lacrimă, ea ar fi fost cât un ocean, înecând într-o clipită toată procesiunea ce-i ducea Fiul la răstignire.
Dumnezeu avea planurile lui care mie, ca tată, nu-mi plac, dar cel care judecă e El și nu eu care pot emite o păcătoasă părere.
Cert este că planul de a face lumea mai bună, sacrificându-și Fiul, pe care, e drept, l-a Înviat mai apoi, nu i-a ieșit. Lumea e tot mai rea, perfidă și câinoasă. Lumea n-a devenit mai bună. Buni sunt, pe ici pe colo, unii Oameni. Ei trăiesc singurătatea omeniei, cuvânt inventat de limba română, frumos ca un pom înflorit.
A plâns în schimb, Maica pământeană a Domnului. Ea a trăit suferința de a-și vedea fiul chinuit în cuie și batjocorit de cei care, cu niște zile mai devreme, îl ovaționau la intrarea în Ierusalim.
E postul Paștilor, iar cei care vor și pot, îl țin spre a îmblânzi spinii din fruntea Mântuitorului și a preschimba în apă oțetul pe care semenii noștri i-l dădeau în batjocură spre a-i potoli setea. Mergând la biserici, cei mai mulți, nu doar femeile, solidare prin naștere cu Maica devenită Cerească, se închină sau îngenunchează în fața icoanei ei cu prunc.
Din pricina asta, Biserica pe care zilnic o înalț în livadă, și cu sprijinul vostru, e dedicată Maicii Domnului. Din pricina asta, catapeteasma pe care sper să apuc s-o fac, va fi o singură mare icoană înfățișând-o pe ea cu pruncul la sân, alăptându-l, nu ținându-l ca pe o păpușă de porțelan. Sper să găsesc acel însuflețit iconar.
M-am trezit la 4,00, dintr-un somn care la mine mai mult nu e, cu noaptea lipită cu scociul ei negru pe ferestre. E pesemne iar nor. Gândul care m-a ținut cu ochii deschiși a fost la proiectul meu care se suie din pietre spre cer și cu întrebarea năucitoare de ce Tatăl n-a plâns, curmând cu o lacrimă cât un ocean răstignirea? Nu știa el că lumea nu va deveni mai bună, fiind nu doar atotputernic, ci și atotștiutor? Știa! Și atunci de ce această pildă?
Crede și nu cerceta, dar tot Cel e Sus mi-a îngăduit păcatul întrebării.
Octavian Paler, murind, a spus că-i e teamă doar ca Dumnezeu să nu existe. Vrea judecata Lui și osânda pe care o merită, venită doar de la cel care e îndreptățit să fie judecătorul suprem.
Eu aș vrea să fiu judecat de Maica Domnului, fiindcă divinul tată al Fiului ei mai poate obosi uneori, iar în familia cerescă Ea tebuie să aibă dreptul la indulgență și cuvânt, așa cum, rar e drept, îl obțin aici pământenele.
E, ca și ieri, 5 și 47 de minute și trăiesc obsesia unor coincidențe, fiindcă și ieri mi-am încheiat confesiunile mute cu voi, vorbitorii, în aceeași clipă orară. Buni zori și să vă bucurați de norocul de a fi vii, într-o lume în care ciuma, un fel de ciumă, face loc morții tot mai des și-mi culege prieteni.
Comentează