Povestea mea

Pâinea de altădată

 

Sunt la bucătărie, unde prepar o pâine. Cântăresc cu minuţie ingredientele – făină, apă, sare, drojdie uscată… – şi le pun în cuva micului cuptor electric pe care l-am primit cadou la Crăciunul anului 2010. Apoi, apăs pe un buton… În timp ce paletele amestecă energic aluatul, mă gândesc ce comod, dar şi ce meschin e să faci astfel o pâine. „Cuptorul”, din metal şi material plastic, nu e cu mult mai mare decât pâinea (de 900 de grame) care se va coace în el. Pare o coajă artificială, cu butoane şi ferăstruică, sub care se rumeneşte adevărata coajă.
Îmi vine în minte cuptorul bunicii mele din partea mamei, de la Boroaia (acel sat mare, pe care l-am mai evocat, dintre Fălticeni şi Târgu Neamţ, nu departe de Humuleştii lui Ion Creangă). Construit din cărămidă şi făcând corp comun cu o sobă cu plită, era uriaş. Când nu era folosit, puteam să intru în el şi să-l explorez, mergând de-a buşilea şi murdărindu-mă pe coate şi pe genunchi de cenuşă. Este adevărat, asta se întâmpla cu șaizeci de ani în urmă, când eram copil şi cântăream de trei ori mai puţin decât acum… Dar, oricum, cuptorul era spaţios, o mică pivniţă cu boltă, aflată la îndemână, în bucătăria de vară, şi având menirea să păstreze fierbinţeala şi nu răcoarea, ca aceea de sub pământ.
Mă uit cu dispreţ la bolul de metal şi plastic, prevăzut cu un fir cu ştecher, la care o să coc eu acum pâinea. Chestia asta se numeşte „cuptor”!
La fel m-am mirat când, venind din Bucovina în Bucureşti, la facultate, am văzut în satele din sudul ţării „puţuri americane”, adică fântâni la fel de înguste ca găleata! În aceste fântâni nu poţi să te uiţi niciodată! Nu poţi să te oglindeşti în luciul întunecat şi misterios din adâncuri! (Ce fântână este aceea în care nu ai cum să te arunci când iubita te părăseşte? Dacă totuşi încerci să o faci, rişti să devii ridicol, fiindcă nu reuşeşti decât să o astupi, ca un dop…)
Bunica şi-ar fi făcut cruce dacă i-aş fi arătat acest gogoloi de metal şi i-aş fi spus că e cuptor.
Ea ardea, în adevăratul cuptor, un sfert de căruţă de lemn de fag pentru a-l încinge. Apoi, când lemnul se transforma integral în jar (ca acela cu care se hrănesc în basme caii năzdrăvani), când aerul din cuptor ajungea la incandescenţă, împingea, cu ajutorul unui vătrai lung, jarul în stânga şi în dreapta cuptorului, iar cu o lopată subţire, de lemn, aşeza pe suprafaţa netedă tăvile cu aluatul crescut din care aveau să rezulte pâini, colaci, cozonaci şi plăcinte. Pâinile erau mari şi rotunde cât roata carului, colacii – împletiţi cu meşteşug (ca şi părul des al bunicii), cozonacii – pufoşi şi mirosind a sărbătoare creştină, plăcintele – pântecoase, pline de o brânză de oi untoasă, care se topea în gură.
Ideea era că, dacă tot încingi cuptorul, trebuie să foloseşti din plin prilejul şi să coci tot ce se poate coace. Uneori, după ce tăvile cu aceste minunăţii erau scoase din cuptor cu cociorva (un fel de sapă de lemn, cu coada foarte lungă, înnegrită de numeroasele ei întâlniri cu focul), erau împinse în locul lor alte tăvi, cu fructe destinate uscării, de obicei mere (tăiate) sau prune.
Plăcintele încă fierbinţi erau împărţite cu vecinii, peste gard. Chiar noi, copiii, ne duceam să-i strigăm şi le ofeream plăcinte în ştergare de in, albe şi curate. Apoi mâncam şi noi, cu o plăcere nebună. Uneori, dacă se terminau prea repede, bunica făcea o vrajă, ca Samantha, şi ne arăta una din pâini, îndemnându-ne s-o tăiem. Doamne, ce supriză! Bunica ascunsese în ea, fără ştirea noastră, o bucată de brânză, transformând-o într-o plăcintă imensă, din care s-ar fi putut înfrupta toată suflarea curţii. Ceea ce chiar se şi întâmpla, fiindcă venea în mijlocul nostru, ca musafir nepoftit, dar binevenit, şi câinele bunicii, Urmuz, care îşi primea porţia lui, în timp ce găinile, mai obraznice, îşi smulgeau cu forţe proprii câte o îmbucătură chiar din feliile din mâinile noastre, atunci când le duceam la gură.

sursa : “ România literară”