Bombănelile Marinei Editoriale

De ce fugim de iubire?

 

…chiar așa : de ce fugim de iubire? Ar părea că ascunde un paradox, întrebarea mea. Oamenii fug SPRE iubire, nu dinspre ea. Aleargă în întâmpinarea ei cu brațele deschise, pentru a înfășura cu ele ființa iubită, acea jumătate de sferă care să îi întregească, împlinindu-i.  Și nimeni nu se desprinde de bună voie din mrejele iubirii și nu-i caută sfârșitul cu orice preț . Decât dacă vorbim de fantoma unei iubiri apuse…Nimeni nu se teme de a gusta din ea, de a începe să răsucească pe mosorul iubirii propriile povești.. Și de ce s-ar teme? Caci așa e logica lucrurilor de când lumea și, prin urmare,  așa funcționează lucrurile, în general. Spun “în general”, pentru că există totuși destulă lume care…se teme de iubire.

De ce ne-am putea teme să iubim, să ne îndrăgostim, să gustăm din pocalul miraculoasei poțiuni care ne face să zburăm spre ceruri succesive și care însorește culorile lumii în care trăim, dându-i acesteia sens și consistență ? 

Ne temem de iubire pentru că am iubit deja și am cunoscut preabine reversul arderii noastre. Am fost dezamăgiți de oameni pe care, la un moment dat îi așezam în centrul universului nostru – ei devenind pentru noi universul însuși –  și care au sfârșit prin a ne batjocori iubirea ; prin a o transforma în suferință…

 Ne temem de iubire pentru că în urechi ne răsună unul din clișeele educației noastre : cel care ne avertizează că “istoria se repetă”. Și că următoarele noastre iubiri vor eșua în același fel, poate doar cu nuanțe diferite…

Și atunci ..devenim lași.  Alegem să fugim de iubire și fugim cu ochii închiși, nevrând să mai ascultăm de glasul sufletului, care ne reamintește fără încetare că, de fapt, suntem atât de nefericiți singuri… 

Și ne mai temem de iubire pentru că nici noi nu vrem să dezamăgim. Pentru că deși-l iubim pe celălalt cu fiecare por al nostru, iar vocea lăuntrică ne repetă la nesfârșit “ El e alesul, Ea e aleasa!”…nu ne simțim la înălțimea celuilalt. Caci în loc să-l iubim, pur și simplu, ne consumăm în comparații păguboase : ne comparăm cu celalalt ( simțindu-ne neînsemnați) , ne comparăm cu foștii săi parteneri sau cu cei ce îi dau târcoale, concurandu-ne. Ne înscriem mental în competiții fără rost, în care gândirea noastră negativă ne joacă pe degete, asezandu-ne mereu pe treapta de jos. Și asta în loc să ne lăsăm purtați de val și să ne bucurăm de iubirea celuilalt, pe care acesta – fără să știe de toate socotelile noastre, fără să-și facă aceleași calcule –  ne-o oferă necondiționat.

       Ne temem de iubire, pentru ca, de fapt, ne temem de suferință. De a noastră, de a celuilalt. “A iubi înseamnă a suferi şi cum mulţi fug de suferinţă, puţini ştiu să iubească” – puncta corect Emil Cioran, trecut probabil prin propriile drame sentimentale. În zicerea sa,  eu aș înlocui verbul a “ști” cu “a se teme” și “puțini”, cu “mulți” : “mulți se tem să iubească”…

     Deși searbădă și lipsită de sens, existența noastră fără iubire se leagănă în hamacul comodității. Ferindu-ne de iubire, avem sentimentul că ridicăm în jurul nostru ziduri care să ne apere de suferință și ajungem să ne repetăm neîncetat în minte un penibil proverb, aplicat atât de simplist  nobilului sentiment : “nu mănânci usturoi, nu-ți va mirosi gura”

… Doar că s-a demonstrat că usturoiul e atât de sănătos pentru organism. Aproape vital.

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA – BRONHOSUPORT