I-am spus prietenei mele, despre el : “Îl știu din liceu. Îmi făcea o curte nebună, iar eu nici nu mă puteam uita la el!”
“-Vezi? – zise ea. Dacă erai deșteaptă, acum erai nevastă de patron de multinațională și nu mai umblai prin lume să scrii cărți, ci o făceai doar ca să stai cu burta la soare, pe plaje exotice și să-ți satisfaci toate poftele, prin cele mai fițoase magazine de pe planetă!”
…Am privit-o lung. Genul acesta de abordare nu-mi era străin. Mi s-a întâmplat si mie, văzându-mi foști curtezani de prin liceu sau facultate, ajunși prin funcții înalte sau înfășurându-se în cariere de succes, să mă surprind gândindu-mă, amuzată : “Uite, dacă nu l-aș fi respins, aș fi fost acum “doamna doctor”… sau “doamna ministru”…sau “doamna Ambasador” ! 😁
Erau însă, de fiecare dată, gânduri jucăușe, pe care secunda următoare le alunga din mintea mea, dându-mi acel brânci suficient pentru a mă trezi și a-mi continua drumul ăsta al meu, așa bun, rău, cum o fi, invidiată sau compătimită de ceilalți, dar fericită între cei patru pereți ai destinului meu, deloc dramatic.
Ni se întâmplă deseori să regretăm drumul pe care am apucat-o , la un moment dat. Să ne amărâm, gândindu-ne la “câte am fi făcut noi, dacă , în acel moment “T”, am fi luat-o la dreapta, în loc s-o luăm la stânga”, sau “dacă ne-am fi continuat mersul, în loc să ne oprim”, sau “dacă nu l-am fi ascultat pe X, ci doar glasul inimii”. Astfel de analize nu fac decât să ne toace mărunt gândurile, să ne cufunde în depresii și să ne împiedice, până la urmă, mersul înainte.
Nu poți trăi în trecut! – spun toți psihologii. Și nu e vorba doar de a nu avea nostalgii, ci și regrete.
Regretele nu-și au rostul, decât în măsura în care sunt…”educative”. Adică ne feresc să mai greșim, pe viitor, în aceeași manieră. În rest, nu, oricât de bine ni s-ar părea că am fi dus-o dacă am fi luat-o “Atunci, Demult” pe o altă cărare a vieții, toate acestea nu sunt, de fapt, decât niște supoziții. Nu se bazează pe nimic real, ci pe simpla noastră imaginație, îndelung hrănită de poveștile celor din jur și de telenovelele de la televizor…
Bunăoară, eu. (Tot eu! – da, exemplul personal este întotdeauna grăitor! ) Când eram elevă – tocilară, cu matricolă, bentiță, coșuri pe obraji, sarafanul mai jos de genunchi și unghiile tăiate regulamentar – tânjeam să dau la Litere, să fac o facultate care să mă lase să mă iubesc în voie cu cărțile, să le îmbrățișez de dimineața până seara și să-mi construiesc un viitor înșurubat în universul celor care le scriu . Părinții mei s-au opus vehement. În zilele acelea, cu “Literele” nu prea făceai mare brânză. Puteai să ajungi, eventual, un eminent profesor de română la Urlați. Și asta pentru că, vă mai amintiți? Bucureștiul și marile orașe erau ferecate de Ceaușescu, printr-o lege idioată, blocând accesul în ele al absolvenților de facultate. Am dat, așadar, la ASE. Am intrat printre primii, am terminat prima ( ambiția mea de a face întotdeauna cum trebuie lucrurile de care mă apuc, chiar și fără prea mare tragere de inimă!), ba mi-am făcut chiar și stagiul legal, ca economist, într-o făbricuță din Otopeni, după care….vrrrrrrummmmm! Destinul a virat-o brusc într-o altă direcție și…iată-mă ceea ce sunt! Mărturisesc că pare și acum rău că am ocupat, în facultate, locul unui tânăr poate chiar pasionat de economie și mă surprind, gândindu-mă câteodată, cât de bine mi-ar fi prins cei 4 ani de Filologie…Dar..Stop regrete! imediat îmi fac următorul scenariu : ok, m-aș fi văzut cu diploma de filolog în buzunar, aș fi fost, probabil, tobă de carte și…aș fi ajuns să bat această tobă.. prin vreo văgăună în care mă arunca repartiția centralizată din acele vremuri! Aș fi devenit un eminent dascăl la Școala generală din… Borșa, să zicem, mă măritam, poate, cu directorul Spitalului Județean, făceam vreo doi – trei copii și rămâneam pe veci ancorată acolo, sus de tot, unde se prinde harta-n cui. Nu zic că n-aș fi fost, poate, fericită. Dar, cine știe?..e poaibil și să-mi fi blestemat apoi zilele, tot restul vieții, că nu i-am ascultat pe ai mei…
Nu regretați , așadar, niciodată, nici ceea ce ați făcut, nici ceea ce nu ați făcut, la un moment dat, în viață. Nu putem avea niciodată proiecția Destinului nostru, în viitor. Este posibil ca, alegând la un moment dat, un drum care acum ni se pare a fi fost cel mai bun, să eșuăm într-o mare de regrete ulterioare, mult mai mari decât cele ce par a fi pus stăpânire pe noi, acum. Bucurați-vă, așadar, de ceea ce trăiți, de ceea ce aveti, încercați să deslușiți latura pozitivă a fiecărui lucru și fiecărei situații cu care vă intersectati. Fiți siguri că Destinul lucrează pentru voi și că nu trebuie decât să mergeți în intâmpinarea lui. Și să-i dați un ușor bobârnac, în consens cu visele voastre. Căci nu degeaba se spune “Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă!”
Rubrică oferită de
Comentează