Îmi place să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. Vorba-i trecută, știu, dar contextul actual și vreți să credeți sau nu, pisica aia mistificată n-a murit din curiozitate, mai ales că are vreo șapte-opt vieți. Nouă nu ne-a rămas la purtător decât una și nu-i treabă ușoară s-o facem să fie și colorată și respectabilă, bănoasă, demnă și irepetabilă. Așa că n-ar fi rău să fiți curioși. Nu pe principiul îngust al înfrânării. Ba deloc. Să gustați, să puneți mâna, să trăiți pe bune o imagine care nu încape în altă parte decât în sufletul vostru.
Curiozitatea nu e un păcat și cu atât mai puțin o trăsătură de blamat. E la modă să stai cuminte, așezat strategic și să privești cum îți trec toate pe lângă tine, doar pentru că alții au gândit stereotipurile în fața ta. Ai curaj, cu toate riscurile asumate pe parcurs, asta pentru că o să cazi pe gheață, n-o să ai nici copcă, dar umezit un pic, la final, o să-ți dai seamă că-i a naibii de bine să guști, cu toată puterea, din pulpa vieții, din mijlocul ei, nu din coaja de pe margine!
Eu așa-mi sunt, un amestec de pensule și acuarele, de tăciuni și gravuri de onomatopee sunt. Mă prezint lumii deșănțat și-mi place să m-ascund la fel de bine atunci când simt că eu cel adevărat nu are trecere. Nu mi-s model. Nu-s de urmat și știu cu desăvârșire că atunci când văd pe careva care se raportează, de dragul frazei, la careva, mă apucă dorul de … nimic. Rețete, da. Curaj, da. Puțină curiozitate. Bagă mare! Direcții, valori, simboluri și trepte. Dar nu modele! Pentru că, de câte ori ai face împărțirea, nu te vei găsi pe tine …
Eu unul n-am găsit încă varianta ideală de mine. Nici n-am nevoie de ea. Imperfecțiunea perfecțiunii mele închipuite joacă feste. Dintr-alea multe și doldora de compromisuri. Impostorii mă cunosc și trag de mine. Nu să mă devoreze. Nu-s victimă, stați liniștiți. Cunosc tehnicile și aplic, ca să fie tacâmul complet, celălalt obraz, fără ca nimeni să-și dea seama că devorarea-i aproape.
Hai să vă zic o poveste. Acum nu vă așteptați la tresăriri. Compensând, are atingere. De ce vreți voi, pentru că în sine, atingerile nu-s planificate. Nici măcar atunci când le notezi, pe undeva, într-un nescris și totuși trasat roman al ieșirilor din traseu. De capul lor, oamenii se joacă. N-au nici un stăpân, n-au reguli și nici nu primesc mustrări și pedepse pentru năzbâtiile lugubre.
Așa, într-o zi, undeva pe-o margine de veac, ședea un om. Intra, ieșea din apă. Luciul nu-l atrăgea deloc. Mlăștinos, ascundea misterul. Dincolo de lumină, la orizont, măreț, se întrezărea drumul către casă, către liniștea de sine. Tare era obosit și-ar fi mers degrabă, doar că misterul nu-l atrăgea. Și-a început, îndelung, să ocolească, să tot ocolească, către infinit, lăsând o dâră drastică de dezamăgiri în spate. Un altul a îndrăznit. Curios, a pășit. S-a murdărit, n-a fost moral pe drum, dar nu l-a tras nimeni de umăr să-l muștruluiască. Termen de prescripție n-a avut. N-a ajuns la drumul către casă, s-a înecat, dar l-au salvat amintirile.
Crede. Nu-i nimic greșit în a fi curios. Fără ghilimele, opreliști, biserici, taine și descântece. Apoi vezi tu, ei vor pune piedici. Au de ce. Le place să jumulească măriri și se acutizează, până la metastază, cu logoree dezastruoasă, atunci când cutezi să scoți capul. Rupe-l. Simplu. Crede și nu cerceta. Dă-i, gustă, ia, mori, revino-ți, țintește, câștigă și uită! De iertare nu mă leg, că-i un subiect prea delicat pentru starea mea șubredă de romantism …
Și uite-așa, nu-i totul și nu-i nimic, iar curiozitatea n-a omorât pisica, a exeperimentat-o, dându-i valoare! Asta face curiozitatea. Îți deschide orizonturi și te lasă să vezi, să simți, pentru ca tu mai apoi să alegi. Și să nu îndrăznească vreunul să-mi spună că nu-i așa, pentru că-l corectez rapid cu ceva sintagme, cunoscute uite-așa, de curiozitate. Și nu-s de alea de cartier, tăticule. Sunt princiare! Dacă ești curios, trage o raită și nu uita, nu se moare din asta, se trăiește de-adevăratelea!
Comentează