Ea și El

Cum ne adaptăm?

Se spune că adaptarea este cea dintâi formă de inteligență, iar istoria devenirii întregii planete o demonstrează cu asupra de măsură. Nu au supraviețuit decât speciile care s-au adaptat…

 Lumea se schimbă, iar noi trebuie să ne răsturnăm credințele, obiceiurile, speranțele, în ritmul ei. Cei adaptabili merg înainte, cei versatili trec dintr-o convingere în alta și, deși cu toții ar trebui să îi admirăm pe cei care sunt în stare să țină pasul cu vremurile, există o reticență, o reținere, o condescendență care inundă privirea noastră îndreptată către cei care au reușit. Pentru că, totuși, noi îi admirăm pe cei de modă veche. Pe aceia care își respectă principiile mai presus de cerințele epocii îi așezăm cu respect, cu emoție, în jurnalele inimii și ale istoriei. Iubim sau măcar respectăm dinozaurii care s-au lăsat risipiți de vremuri, în timp ce pentru limacșii care s-au fofilat printre cataclisme nu avem decât dispreț. Ne e dor de familiile cu sânge albastru și rarefiat, chiar dacă știm că s-au risipit între ere, între neputințe. Tânjim după zăpezile de altădată, deși e limpede că s-au topit fiindcă n-au fost în stare să devină veșnice. Însă, dacă adaptarea e semnul inteligenței, stabilitatea, constanța, veșnicia par să fie reperele eterne ale sufletelor nobile. Citește mai departe…