De mic copil, de când eram un dop nesemnificat și deloc băgat în seamă, mi-am dorit să fiu adult. Nu știam eu ce-nseamnă asta și trăiam într-un fel de bulă în care-mi imaginam că toți cei mari au un soi de aură pe care cu siguranță o voi avea și eu atunci când va fi cazul. Aura nu m-a prins din urmă și nici eu adult prea repede n-am ajuns.
Mi se pare uneori că nici acum n-am dat de trenul potrivit, dar viața mi-a jucat destul feste încât să văd cu proprii mei ochi că nu există bariere, că nu există copil și adult, ci doar suflete tinere care-și caută în permanență nemărginirile și care n-au nici un fel de problemă cu ideea morții, în fața căreia, mă scuzați, dar eu n-am pic de remușcare.
Sigur că-i impropriu, la vârsta fragedă pe care-o fac în câteva zile, să abordez subiecte de bilanț, dar vedeți voi, eu nu m-am apucat să scriu așa din senin. Toate aceste cuvinte așezate în fraze cu tâlc vin din anumite experiențe, din episoade răstălmăcite de ani, din chipuri și istorii care n-au sedimentat lecții, ci-au fost încercări care m-au cizelat, m-au șlefuit și m-au făcut să mă desfășor așa, fără pudoare, prin lumea cuvintelor – singurele mele plăceri vinovate. Recunosc sincer c-ar mai fi câteva, dar n-am vorbe delicate despre acelea!
Ideea este că uneori, în momente de genul acesta – zile de naștere, celebrări, tot felul de idioțenii create de om pentru a face ce-ar trebui să facă în fiecare zi, adică să se bucure de viața asta frumoasă și a naibii de parșivă, tragem o linie, pe principiul ce-am avut și ce-am pierdut. Și-ți pui mâinile-n cap dacă ești bine mansardat. Și-ai schimba, puțin câte puțin, tot ce-ai ales să fii, pentru că ce să vezi, azi nu mai ești cel de acum câteva clipe.
Fără vreun fel de rușine sau bun simț, imaginile vin și se duc, oamenii și-ale lor omenii se disting în depărtări, întreaga dragoste risipită, la un loc, se împreunează în ceea ce numim așa, în stil miserupist, existență. Și uite că ea ne bagă într-acolo încât tragem o linie. Și ce vedem? Pe noi dezbrăcați de meandrele societății, de toate sofismele, de minciuni și jocuri, de lacrimi, de zâmbete false, de orice ne face rău. Și ne întrebăm dacă-i bine sau rău?
Și ajungem la o cocluzie. Sau eu cel puțin! Că orice analiză aduce cu ea noi probleme. Cazuistica spune că orice ritm sacadat taie din start cheful. Cum arăți când tragi linie? Bine. Și se poate și mai bine – chiar așa, cu tot haosul din jur, cu depresia, cu nebunii tăi și nebuniile tale, cu decepțiile, cu ce-ai greși, cu ce ești versus ce puteai fi. Trecutul e acea piatră de încercare pe care-o tragem.
Nu picăm pe fund, da nici excelent nu ne este! Astfel că, după noi cu el, mergem mai departe! De-ar fi să ne gândim la tot, fără introspecții, fără reguli prea multe, eliminând rigorile tâmpite și inutile, lăsând în urmă rigiditatea limbajului și-a gândirilor îndelungi, am descoperi, cu toții, ce farse ne-a jucat ea si cât de umili și lipsiți de discernământ am fost atunci când i-am dat libertatea deplină. Așadar, linia n-are sens. Și nici bilanțurile!
Eu unul, mi-s mai semeț știind că privirile n-au trecut în van, că loviturile-au depins de ei, dar creșterea mi s-a adjudecat. Alt eu, cu alte mirosuri, va fi cu siguranță, același eu, într-o formă ajustată … căci mai mereu, un alt eu pune stăpânire pe noi, fie că vrem ori nu să recunoaștem că-i așa, ceva putred în Damenarca! Și războiul nu-i drept, pacea e încălcată, iar în final semnăm decretul convenabil tuturora – alt eu!
Foto: Anamaria Halalai
Comentează