Povestea mea

Cum am făcut și eu emisiuni de televiziune

 

Pentru mine a fost o adevărată aventură să încep să fac emisiuni TV după ce o viaţă întreagă am citit şi am scris. Totul mi s-a părut nou şi derutant. De câteva ori am avut sentimentul că am intrat într-o capcană şi am vrut să fug.
Sentimentul că trăiesc o aventură îl am în continuare. De altfel, ţin un jurnal secret în care povestesc tot ce mi se întâmplă în noua situaţie. Momentul cel mai dezagreabil din munca mea de realizator mi se pare acela în care trebuie să vorbesc uitându-mă la camera de luat vederi . Mă simt caraghios şi nu-mi găsesc cuvintele adresându-mă unui aparat rece, care mă fixează cu ochiul lui de sticlă. Abia aştept să-mi întorc privirea către un om (fie el şi un maşinist plictisit, care mestecă gumă de mestecat). Treptat, însă, emisiunea propriu-zisă mă captivează. Pasiunea se alimentează parcă din ea însăşi şi, uneori, dezvolt ideile într-o direcţie pe care nu o prevăzusem, dar care mi se pare mai generoasă.
Îmi notez în jurnal şi tot felul de întâmplări amuzante. Invitat la „Un metru cub de cultură”, Gabriel Liiceanu, căruia nu-i lipseşte o anumită cruzime, s-a uitat la casca mea şi m-a întrebat, în direct, simulând naivitatea: „Domnule Alex Ştefănescu, ce aveţi în ureche?”. Deconcertat, i-am răspuns totuşi repede, tot în direct: „E un aparat prin care Ion Iliescu îmi transmite ce anume să vă întreb.”. Explicaţia l-a făcut pe filosof să rămână blocat timp de câteva secunde. Am înregistrat, de asemenea, reacţia operatorilor şi maşiniştilor la intrarea în studio a Oanei Sârbu. Ei, care sunt de obicei blazaţi și lipsiți de zel (nu i-ar entuziasma nici apariţia lui Heidegger sau a lui Dostoievski), s-au însufleţit brusc şi, cu exces de zel, s-au înghesuit să-i prindă Oanei Sârbu microfonul în piept. Am înţeles atunci că există metode prin care să-i trezesc din obişnuita lor apatie.
Munca la televiziune mi-a adus o notorietate rapidă şi spectaculoasă – ceea ce mi s-a părut… inechitabil. Mi-am petrecut în bibliotecă şi la masa de scris o jumătate de secol, am publicat texte mult mai valoroase, din punct de vedere cultural, decât oricare emisiune TV, şi totuşi, înainte de a apărea periodic la televizor, nimeni nu mă recunoştea pe stradă. Nu de mult, pe Calea Victoriei, m-a oprit o doamnă distinsă, care mi-a spus, copleşită de emoţie: „Domnule Alex Ştefănescu, vă admir, mă bucur că existaţi, şi eu, şi soţul meu suntem fani ai emisiunilor dv. Dar am o rugăminte… Am pus un pariu cu soţul meu… El spune că purtaţi perucă… Eu spun că nu purtaţi… Ştiu că nu purtaţi… Totuşi, ca să fiu absolut sigură, daţi-mi voie să verific!” Şi nici una, nici două, m-a apucat de păr şi m-a tras scurt şi energic, încât n-a lipsit mult să ajung în situaţia de a purta perucă. Apoi a plecat fericită că a avut dreptate în disputa cu soţul ei.

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.