Astăzi dimineață am devenit invizibilă. Nu, nu este nicidecum un efect secundar al vaccinului anti-covid, ci pur și simplu, al dorinței mele de a-mi vârâ nasul de jurnalist în intimitățile semenilor. Și pentru că , iată, pentru o noapte, eroul zilei n-a mai fost Arafat, ci Moș Nicolae, am decis să vizitez “pe nevăzute”, locuințele românilor, pentru a vedea în ce fel și-a onorat obligațiile din fișa postului Moșul cutreierător de încălțări.
Așa că, am rostit în gând cele câteva cuvinte magice, transmise mie prin telepatie de David Copperfield și deodată… oglinzile din casă nu mi-au mai reflectat chipul!!! Am devenit, așadar, nevăzută!!- Ipostază, de altfel, la care visam de mică ; de fapt, de atunci când curiozitățile mele începuseră să prindă un contur îngrijorător.
Și cum o minune nu vine niciodată singură, această “invizibilitate” a mea s-a însoțit de o altă putință fantastică : aceea de a putea pătrunde, fără efort, prin corpurile solide . Am exersat puțin acasă, intrând în dormitor prin usă, pătrunzând în frigider fără să i-o deschid pe a lui, ba chiar strecurându-mă în vestibulul vecinului de jos, fără să-i bat la ușă. Minunându-mă eu însămi de minunile ce pogorâseră asupra mea și conștientă că , așa cum se spune, o minune nu durează mai mult de trei zile, m-am grăbit să-mi exploatez “capabilitățile”. Și pentru că Moș Nicolae tocmai acționase peste noapte, iar lumea încă mai dormita prin așternuturile (majoritatea) reci, mi-am fixat un obiectiv : să fac un “recensământ” al darurilor pe care urmau să le descopere românii în ghetuțe, la trezire…
Locuind în Dorobanți, am pătruns amestecat : și în vile oacheșe, cu garduri înalte și încăperi îmbrăcate în sticlă, dar și în blocuri ale anilor ‘50, pe care le știam adunând laolaltă încăperi meschine, în care se înghesuiau familii numeroase sau bătrânei rămași să-și aștepte de unii singuri sfârșitul…
Călătoria mi-a fost extrem de interesantă : pătrundeam pe nevăzute, deopotrivă, prin uși ponosite și porți maiestuoase, în vestibuluri în care, fie n-aveai loc nici măcar să te răsucești pentru a-ți scoate paltonul, fie puteai da petreceri cu zeci de invitați. Un numitor comun însă le aducea la regula tradiției strămoșești : “ghetuțele” așezate la intrare, în așteptarea lui Nicolae cel Moș. Spun “ghetuțe” pentru a păstra varianta tradițională. În realitate, încălțările așezate la intrare erau dintre cele mai diverse, variind în funcție de statutul social al stăpânilor. Nu mai vorbesc de vârstă : aici tradiția fusese demult încălcată. Căci degeaba , din moși strămoși, se spune că reprezentantul acestora – Nicolae – vine doar la copii. Încălțările rânduite în așteptarea sa, porneau de la botoșei de nou-născuți și sfârșeau în zona numerelor XXL, corespunzătoare unor adulți bine-“crescuți”. Dar nu diferența de numere m-a frapat, ci cea a numărului de perechi înșirate la intrare, a stării lor fizice și mai cu seamă a conținutului lor.
….În unele holuri, n-am găsit nimic. Fie că stăpânii nu dădeau nici doi bani pe tradiție, fie copiii crescuseră, iar odată deveniți adulți, uitaseră să-și mai facă bucurii reciproce. Nu toți reușesc să păstreze copilul din lăuntrul lor… Am întâlnit și holuri în care toți membrii familiei își înșiraseră toate încălțările din dotare, căptușind cu ele întreaga întindere a vestibulului. Încălțările nu erau numai multe, ci și fățoase, pe interiorul tălpii ochii mei invizibili reușind să distingă o mare de branduri faimoase, dintr-acelea expuse în magazine pe care majoritatea românilor le ocolesc cu teamă.. Nesătuii stăpâni nu se mărginiseră, așadar, la câte-o pereche : holul era invadat de ghete, adidași și cizme, chiar și pantofi cu toc, ale căror măsuri se repetau de câte 3-4-5 ori. Și, culmea! În fiecare încălțare Moșul strecurase câte ceva : am recunoscut cutii de bijuterii, iPhone-uri, ceasuri cu mărci celebre, eșarfe ce urmau să-și unduiască cele 100 de procente de mătase naturală, parfumuri scumpe, poșete de brand. Acestea din urmă, firește, nu încăpeau în tradiționalele “ghetuțe”, dar le erau cumva asociate , astfel încât să nu existe dubii că le adusese însuși Moș Nicolae…Maldăre de jucării costisitoare urmau cadourilor adresate părinților, urmând să bucure ( sau…nu?) copii răsfățați din care, cu puține șanse, vor crește oameni de caracter…
Părăseam, cu cate un oftat, astfel de locuințe, strecurându-mă “pe nevăzute” prin uși simple, îmbrăcate în grilaje de metal ruginit, menite să le păzească sărăcia… Aici, cu puțin noroc, întâlneam câte o pereche-două de ghetuțe, majoritatea de copii. Ponosite. Cu tălpile subțiate de purtat, blănița cenușie, exteriorul din fâș sfâșiat de jocurile copilăriei și de transmiterea nesfârșită de la frații mai mari, la cei mai mici… Din ghetuțe se ițeau “Eugenii”, creioane colorate, câte-o mașinuță dintr-acelea care nu vor rezista mai mult de trei zile. Asemeni minunilor… Câte-o pungă de jeleuri, câte o carte de colorat, o pereche de mănuși, portocale, banane – acestea din urmă amintindu-mi de Moșul copilăriei mele… Am găsit și încălțări cu nuielușe. Mi-am imaginat semnificația lor : fie părintele sever a dorit să-și pedepsească mult prea neastâmpărata odraslă, fie…din lipsă de bani, cea mai corectă soluție a fost aceasta, cu conotații educative. Mărturisesc că, în luxoasele vile din zonă, nu am depistat nicio astfel de nuia, deducând că în “familiile cu posibilități” toți copiii sunt uși de biserică…
Ultima locuință în care am pătruns, a fost una mică și modestă. N-a fost nevoie să uzez de extraordinara mea însușire temporară, pentru că ușa de la intrare era ușor crăpată, iar broasca – forțată. Am bagat nasul în holișorul de la intrare : nicio încălțare nu fusese expusă pentru întâlnirea cu Moș Nicolae. De fapt, nici în cuier nu era nicio haină. Am dedus că aici pătrunsese , înaintea mea, un al soi de “Moș Nicolae”…Și nu ca să DEA, ci ca să IA… M-am întristat, am făcut stânga-mprejur și m-am întors la mine acasă. M-am bucurat că, între timp, Moșu’ mă vizitase și pe mine. Am rostit în gând cuvintele-antidot pe care mi le încredințase același inepuizabil David Copperfield și, devenind din nou “vizibilă”, am rămas să mă bucur eu însămi de micuțele daruri, strecurate mie în cizmulițe de generosul personaj.
…care, deodată, după vizita mea “de lucru” prin casele românilor, nu mi s-a mai părut chiar atât de generos. Și mult prea selectiv…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : MOLEKIN IMUNO
Comentează