Bucatăria mea este unul din locurile mele preferate. E spațioasă, luminoasă și am loc să baletez cu talent între aragaz, cuptor, chiuvetă, frigider și masa de călcat, care uneori se tolănește și ea, între celelalte. Nu am cine știe ce dotări spectaculoase, însă mâncărurile îmi ies bunicele – zice lumea, iar în jurul mesei care astăzi privește tristă în jur, se așezau odinioară cei ai casei – ajunși acum, unii – prin văzduhuri, alții – prin țări straine. Îmi mai “bucură” bucătăria prietenii, care vin des și se așează pofticioși în jurul mesei, așteptând cu nerăbdare , în farfurii, raspunsul la întrebarea “Ce ne-ai gătit azi, Marina?”. Sunt fericită când chipul lor, la plecare, nu e numai mai dolofan😁, ci și mai vesel. Orice om care îmi iese vesel din casă, este pentru mine o victorie și un prilej de bucurie.
Unde, oare, bat, cu aceasta introducere? – se vor întreba unii, mai grăbiți.
Catre un anume obiect din această bucatărie a mea. Unul de-o banalitate cruntă, și către care nu odată s-au îndreptat “întrebările-săgeată” ale musafirilor : “- Ce naiba nu arunci coșul ăsta? Nu vezi că e rupt și jigărit?!?”
Curiozitațile lor vizează micuțul coș de gunoi galben, cu capacul purtand pe el chipul unui pui de rață. Îl țin la vedere, lângă chiuvetă, pentru a trimite cu ușurință în pântecele sale “mărunțișurile” pentru care nu merită să-mi flexez coloana, pentru a le arunca în coșul cu pedală de sub chiuvetă. Intr-adevăr, în mod normal, coșulețul gălbior ar fi trebuit demult aruncat. Deși galbenul său este la fel de strident ca în prima zi, exteriorul s-a zgâriat pe alocuri, capul rățoiului s-a crăpat de la cine știe ce manevre greșite ale nuștiucui. Dar eu ma încăpățanez să-l țin la loc de cinste. Pentru că face parte din arhiva mea cu amintiri.
…Victoraș era adolescent și mă însoțea prin proiectele mele profesionale private, prin lume. La cărți mă refer. Și nu-l luam ca pe o anexă de tipul “beizadea”, ca să-l răsfăț, caci eram în perioada de după divorț, când noțiunea de “răsfaț al copilului” îmi era destul de “peste mână”. Așa că îl luam pe post de fotoreporter, ca să îl învăt de mic ( era deja adolescent!) că un “loc în față” se obține numai pe bază de multă muncă. Destule din carțile mele, îi poarta fotografiile și semnătura de coautor, ceea ce mă face și mai mandră de fiul meu.
Bref, să ne întoarcem la puiul de rață gălbior. Ne aflam în Seoul, colindam orașul pentru a ne documenta pentru următoarea mea carte și, firește, pentru a face fotografiile ce urmau să-i devina ilustrații. Întâmplator, atunci ne însoțea și Marian, pe care am reușit să-l includ în proiect, împărțind “la doi” sponsorizările obtinute pentru Victor. Marian urma să filmeze documentarul pe care TVR l-a și difuzat, de altfel, și înca de câteva ori de atunci, cu date excelente de audiența. (https://youtu.be/HIommMrp66U?si=3l0kK2TZKB9DWghn ) .
Și uite-așa, colindand noi Orașul Viitorului, unul – cu carnețelul, altul – cu aparatul de fotografiat si al treilea – cu camera de filmat, ajungem la un magazin cu un nume taaare nostim : “KAKAO FRIENDS” ( “- Hihi, prieteni… de cacao!” a comentat, țin minte, pustiul meu și îmi amintesc ca ne-am si făcut, în fața magazinului, o fotografie care să “pecetluiască” prietenia noastra, deloc “de cacao”!
Magazinul era doldora de personajele acestui brand foarte în voga in Coreea de Sud ( noua nu ne spuneau nimic, dar erau tare amuzante!) , transpuse în tot felul de articole de zi cu zi : pijamale, periuțe de dinți, căni, veioze, șosete, farfurii, papuci de casă, umbrele și…iată, coșulețe de gunoi, de toate felurile și avand capacele în forma personajelor extrem de populare. Și…ce credeți? Deși nu era nici pe departe un copilaș de trei ani, caruia să i se pună pata pe o jucărie și să se tăvălească lângă casa de marcat, până la exasperarea mamei sale, Victor al meu numai ce vine la mine cu un coș gălbior în mână și-mi spune: “ – Mami, te rooooog, cumpără-mi coșul ăsta! Mi-l doresc atât de mult!!”…Evident, a urmat o întreagă dispută, nu neaparat sprijinită pe rațiuni financiare ( deși magazinul era al naibii de scump!) , cât în special generate de disperarea mea, la gândul ca un astfel de obiect va umple jumatate de valiză! …N-a fost chip, niciun argument n-a stat în picioare! Băiatul vroia puiul de rătușcă și basta! Încăpățânat cât ambii săi părinti la un loc, Victor nu s-a lăsat pană n-a ieșit triumfător cu coșul în brațe. El era vesel, eu – nervoasă, Marian – amuzat. ( disputele noastre mamă-fiu au facut de fiecare dată deliciul privitorilor! 😁)
Au trecut ani mulți de atunci. Victor este acum EL , cel care mă răsfață cu daruri, atunci când îl vizitez, în Dubai. Nu-mi refuză nimic, dar încerc și eu să nu-l pun la cheltuieli. De câte ori vine în România și intră în bucătărie, mă întreabă amuzat, privind la jigaritul pui de rață de pe chiuvetă : “- Nu l-ai aruncat încă, mama?” . Ne amintim apoi de momentele acelea , din magazinul “Kakao Friends” și lunecăm puțin pe panta nostalgiei. Dar nu e loc de nostalgii, viața merge înainte! Victor are toată viața în fața lui, iși constuiește un viitor tare frumos acolo, în depărtările sale, iar eu…eu am langă mine puișorul de rață, care îmi zâmbește în fiecare dimineață, când intru în bucatărie, amintindu-mi nu atât de spectaculosul Seoul, unde m-aș întoarce și maine, cât de “puișorul” meu de departe și de lucrurile frumoase, pe care le-am făcut candva, împreună, încercand să supraviețuim amândoi despărțirii de omul nostru iubit…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA CAMPANIA FRUMUSEȚII
Comentează