Bombănelile Marinei Editoriale

Cel mai RĂU e să nu mai crezi în BINE

 

Povestea cu “speranța moare ultima” e o balivernă, dar în care tot încercăm să mai credem. Efectul său nu mai este nici măcar de tipul  “placebo”. 

Speranța, pentru unii, moare foarte devreme, deloc ultima ; iar ei continuă să trăiască , fără ea. Divorțul de speranță e dureros. La “partaj”, ea îți ia cam totul, iar tu rămâi cu mai nimic. Eventual, cu acea păguboasă inerție, care -ți rămâne pentru a te împinge pe drumul pe care, cândva,  ai pornit-o. 

Mi-ar fi plăcut să scriu ceva optimist, ceva în ton cu imaginea pe care am înțeles că mi-am format-o în ochii celor din jur : aceea de ființă tonică, plină de viață, capabilă s-o trezească și pe cea pitită în semenii mei. Privesc însă cu îngrijorare în jur și…”tonicul” dispare, dizolvat eventual într-un “Gin tonic”, băut prin mască;  “plină de viață” continui să fiu, însă , fir-ar să fie, nu știu dacă mai sunt atât de contagioasă. Căci văd în jur nu “oameni”, ci “rămășițe de oameni”, mărșăluind , mai tăcuți sau mai gălăgioși, înspre un mâine incert. Cu toții se holbează în neștire, în fața lor, încercând să deslușească, în  bezna din jur, luminița de la capătul tunelului. Tunelul însă se adâncește tot mai mult în întuneric, refuzând să-și dezvăluie capătul. 

    Există și optimiști. Sunt excepțiile care ne confirmă regula. Care nu e “de trei, simplă”. E de câteva milioane – NOI –  și al naibii de complicată. E un soi de “regulă a supraviețuirii”,  a junglei, cum o numesc unii. Îi rezistă cei puternici, oamenii ce știu a înainta fără a se lăsa impresionați de cele din jur. Aceia care îi halesc cu ușurință pe ceilalți, făcându-și loc printre ei. E o lume în care nu mai e la modă să fii empatic, să te emoționezi cu una cu două, să-ți pese de celălalt și să te oprești din drumul tău, pentru a-l ajuta. Nu, dimpotrivă, ești antrenat să calci pe cadavre, urmărindu-ți scopul final, chiar dacă acela nu e neapărat să ajungi în vârful piramidei, ci, pur și simplu, să supraviețuiești. 

     Ilustrul Grigore Moisil definea pesimistul ca fiind  un optimist bine informat. Vremurile au cocoțat informatia – bună, rea, adevărată, falsă, trunchiată, exagerată, cum o fi ea – pe o treaptă greu de imaginat, acum 30 de ani. “Bine informați” ( ghilimelele nu sunt întâmplătoare!) , românii devin, încet-încet, mai toți pesimiști, respectând logica matematicianului Moisil. Își pierd încrederea în “mai bine” și învață să gestioneze, după regulile proprii,  “mai răul” , pe care-l văd în tot și-n toate , pândindu-i de după fiecare colț…

   Sunt jurnalist și, cu siguranță, unul “de modă veche”. Mă încăpățânez să caut senzaționalul chiar și pe împuținatul continent al Binelui. Caut oameni frumoși, caut fapte frumoase, încerc să adun povești adevărate sub aureola notei de “10”. Înainte nota asta valora ceva. Un “elev/student de nota 10” trezea respect, admirația celor din jur, dorința de a-i urma exemplul . Acum nota 10 nu mai inspira pe nimeni : “BINE” ajung în viață nu elevii de 10, ci elevii de 5, ba chiar repetenții. Prin urmare, nu-mi rămâne decât să  constat, cu mâhnire, cum oamenii de nimic, vânturați de alți colegi de breaslă pe canalele lor, îi calcă în picioarele ratingului pe cei frumoși și buni, împinși de mine către telespectatorii mei, spre a le reda speranța. 

   Moare ultima, speranța, oare? Pe naiba! A murit demult.

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : VEDIXIN MAX