Bombănelile Marinei Editoriale

Nervi de primăvară. În rest, toate bune.

Astăzi m-am enervat îngrozitor la supermarket, după ce am fost nevoită să cumpăr cartofi din Australia și usturoi egiptean. Mi s-a părut o violare a dreptului meu de a mânca legume mioritice, așa cum am fost învățată în copilărie. Am vociferat în gând ( încă nu am ajuns în stadiul de a vorbi singură, dar nici mult nu mai am!), după care m-am enervat la casă, când POS-ul nu a reacționat în niciun fel la PIN-ul meu. Ceea ce m-a făcut să mă simt, pentru o clipă, un monument de penibilitate, mai ales că suava voce dindărătul halatului cu ecuson m-a întrebat, public, dacă sunt sigură că mai am bani pe card. Într-un final, după trei încercări eșuate care au exasperat vreo șase cetățeni, m-am mutat, cu cartofi australieni cu tot, la o altă casă, și …cardul a mers. Avea bani, iar noua casieriță – zâmbet.

Apoi m-am enervat când, în parcare, am fost acostată de o femeie șleampătă și puțind a alcool, care s-a chinuit preț de vreo patru minute să-mi vâre pe gât, la un preț negociabil, un șomoiog de flori semiveștede. Refuzul meu a generat un șir de blesteme la adresa instituției din Dorobanți. Fusesem deci recunoscută și trecută în categoria persoanelor non-grata, sufocate de zgârcenie și lipsite de milă..
La ING Bank m-am enervat din nou. De fapt, aici e aproape o regulă: ba nu le merge un bancomat, ba nu le merge imprimanta, ba nu funcționează terminalul de transferuri bancare. Fetele deja ma știu : când intru pe poarta Băncii, se întunecă, anticipând ce anume n-o să meargă și la care din ele voi veni cu falca-n cer, la care – cu cea în pământ. N-au nicio vină, dar nici eu.

 
M-am enervat apoi cu o cunoștință care a traversat în goană Calea Dorobanților, văzându-mă și amintindu-și că nu a apucat să-mi spună și mie,așa cum probabil le povestise înainte tuturor vecinilor de bloc, stradă, cartier, și probabil, planetă, felul în care a fraierit-o pe ea APA NOVA și, în concluzie, cum am greșit cu toții țara în care ne-am născut. A trebuit să inventez o mătușă din America venită în vizită, ca să pot evada din prizonieratul sonor al cucoanei revoltate.

 
Nervii mei au fost întinși precum un elastic, atunci când mi-am regăsit mașina blocată de un pezevenghi care, după ce-și lăsase grijuliu numărul de telefon în parbriz, se lăsase el însuși înghițit de pământ..A revenit senin după vreo 20 de minute, sinonime pentru mine cu tot atâția ani. …Dar nu, ziua încă nu se sfârșise și nu aveam de ce să răsuflu ușurată. Mai aveam de surmontat sunetul strident al alarmelor, declanșat de mine la ieșirea dintr-un magazin de fițe din mall, lucru care m-a făcut să mă simt ca un adevărat infractor. Scanată de ochii curioșilor, priveam disperată spre vânzătoarele care începuseră să bată temenele,la unison cu agentul de pază, cerându-și scuze pt mașinăria care le dă de furcă,înțeleg, nu prima oară… Nervoasă, am intrat intr-o cafenea de fițe și ..mi-am ieșit din pepeni, dând pe-o cafea cam cât dădeam, în studenție, pe un prânz copios la cantina facultății.

Apoi mi-am cules nervoasă de pe caldarâm tocul pantofilor bej, care nu apucaseră să împlinească nici o lună de când erau în slujba mea. Brand internațional, no comment. Supliciul definitiv, înregistrat de nervii mei, s-a petrecut seara, la televizor, butonând telecomanda și poticnindu-mă, la tot pasul, de nemernici.
În rest, o zi frumoasă de primăvară..