Tot mai des sunt întrebată de colegii din presă ( hingheriți de patroni să nască subiecte din orice!), cum se face de-mi păstrez mereu zâmbetul? Și cum se face de reușesc să degaj mereu această stare de optimism? Și că …de ce sunt mereu atât de fericită?!? Mărturisesc că astfel de nedumeriri vin și din partea multor altor oameni cu care interacționez, oameni simpli ce nu au neapărat un deadline de publicat informația prin vreun ziar. Eventual, doar de dezbătut apoi, la o cafea, cu prietenele.
Frecvența acestor întrebări devenind oarecum ingrijorătoare, aleg, iată, la o zi distanță de ziua mea ( când nu pot spune că debordez de optimism, căci anii mei cresc, nu scad!🥴), încerc să mă autoanalizez : înlăuntrul meu mi-e cel mai ușor să călătoresc, nu-mi trebuie viză, biletul e gratuit, o pot face și de una singură și, plus, fără să sacrific zile prețioase din concediul legal. E-adevărat, există și câteva dezavantaje ale acestei “călătorii în sine” : nu are cine să-mi facă poze și, in plus, nimeni nu-mi poate garanta că va fi o călătorie cu final fericit. Ceea ce voi găsi acolo e posibil să mă întristeze, să mă nemulțumească, să-mi răsucească cu susul în jos zilele ce vor urma.
Așadar, ce le răspund celor curioși de mai sus, la numitele întrebări? În primul rând, le voi răspunde eu însămi cu o nedumerire : cum se face că un om vesel și optimist poate deveni, în zilele noastre, un “suspect”?!? Cum se face că, brisc, toți cei din jur îl privesc ca pe un “extraterestru”, aterizat într-o lume în care încruntarea, tristețea, lacrimile, îngrijorarea, nemulțumirea, dezamăgirea, teama față de ziua de mâine și lipsa de speranță au ajuns să amprenteze chipul concetățenilor noștri, schimonosindu-l în cele mai felurite moduri?
….A nu se înțelege că nu traversez și eu, uneori, destule din stările de mai jos. Se încoloneaza și în urma mea destule motive de nemulțumire și tristețe : durerea de a-mi ști copiii departe, însoțită de reproșul pe care îl fac generațiilor noastre, trecute și prezente – acela de a nu fi știut să le oferim copiilor noștri țara în care să se poată împlini ; mă îngrijorează și pe mine deviațiile de sănătate ale celor dragi și, uneori și ale mele însămi; nu în ultimul rând, experimentez, la rându-mi, dezamăgiri la locul de muncă , inclusiv trădări ale unor oameni în care am investit încredere deplină și pe care i-am crezut trup și suflet legați de mine și proiectele mele. Plus o mulțime de alte neînpliniri sufletești, asupra cărora nu voi zăbovi, spre a nu le da idei celor aflați într-o veșnică vânătoare de subiecte.
Da, am și eu aceleași stări precum fiecare din voi, dragii mei : am zile în care din oglindă mă privește un chip posomorât, am zile în care fac ascensiuni pe pereți , de singurătate, am zile în care mă întorc de la muncă ( da, munca aceea, pe care am adorat-o o viață întreagă!) cu sentimentul că-mi vine să renunț. Am zile în care mă întreb…câte zile mai am! Am zile în care neputința de a-mi pune în practică visele mă ucide și-n care obstacolele ( pe care, culmea! mi le ridică oamenii, și nu viața!) par a fi atât de mari, încât cu greu ma abțin să nu spun STOP! Am zile în care soarele îmi pare nor și norul e deja furtună, în care oamenii din jur îmi par balauri și-mi vine să-mi trasform locuința într-o peșteră în care să-mi încep viața de pustnic. Am zile în care ceea ce văd în jur și la televizor mă îndeamnă să mă întreb, “în buclă”: Oare nu cumva m-am născut într-o țară defectă? Oare se mai face bine țara mea?..”
…da, deși unora le pare bizar, toate aceste zile le am și eu, cea “veselă, optimistă, mereu cu zâmbetul pe buze”. Și le duc cu stoicism, frământându-le în mine și rar lăsând să răzbată în afară. De ce? Întrucât credința mea este că viața celor din jur este, la rândul său, încărcată de probleme. Că, mai mult ca sigur, există destui semeni ai mei, cărora le este mult mai rău decât mie. Că – așa cum susțin și psihologii – nu e deloc sănătos să-i încărcăm pe cei din jur cu propriile noastre probleme. Și apoi – zic eu – nu-i oare mai bine să-i încarc cu optimism, cu bucuria de a trăi, cu îndemnul de a o face chiar și atunci când zilele nu-mi par a fi din cale-afară de prietenoase? Ce te costă un zâmbet, o vorbă bună, un gând pozitiv? Și cât de plăcut este să știi că ele reușesc să-i bucure și însuflețească pe cei din jurul tau – cunoscuți sau nu – ușurându-le traversarea propriilor obstacole?
…În plus, ați auzit, probabil, și voi de “autovaccin”? Este acel “cocktail” administrat persoanelor suferinde și în componența căruia intră obligatoriu și propriile bacterii, grăbind vindecarea. Și atunci de ce să nu-mi autoadministrez mie însămi, ca răspuns la propriii inamici care-mi încurcă socotelile, o zilnică porție de optimism, care sigur mă va ajuta ( și mă ajută, vă asigur!) să trec mai ușor peste tot ceea ce e cenușiu în viața mea și a noastră, în general?
Primiți-mi, de aceea, zâmbetul zilnic în casele voastre, încărcați-vă din el , fără să-i răscoliți sorgintea și fără să măriți, cu două degete, pozele de pe Facebook, cercetând …dacă am dantura perfectă și dacă nu cumva am vreo carie, ascunsă prin fotoshop!😂😂😂
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : PRESTOGEL
Comentează