Bombănelile Marinei Editoriale

Ce bine e fără televizor! 

 

…N-am crezut niciodată că voi ajunge s-o spun. Eu, pentru care televizorul și televiziunea deveniseră UNIVERSUL meu, una din rațiunile mele de-a fi și care , odată cazată într-un hotel, căuta să cerceteze NU ce anume se vede pe fereastră sau dacă patul e confortabil, ci dacă există televizor și dacă acesta funcționează. Țin minte că odată, când eram cu Victor undeva prin Austria, am schimbat o cameră al cărei balcon ne oferea o panoramă divină, pentru una cu un balconaș meschin ce dădea într-o parcare, doar pentru că la prima televizorul era defect. Dar pentru mine televizorul – chiar și numai să-l știu acolo, că există – era vital. Era un soi de drog, care-mi alimenta respirația  și drumul prin zi  doar știind-l pe aproape. Era conexiunea mea cu Lumea cea mare, jgheabul prin care veneau spre mine informațiile fără de care mă simțeam neajutorată. Informația înseamnă putere – citisem undeva, în adolescență. Și de atunci chiar mi se părea că, știind tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, mă umpleam de forță. Forța de a susține orice dialog, forța de a găsi soluții la orice problemă, forța de a nu mă opri din drum…  

    Nu știu dacă neapărat faptul că lucram în televiziune mă legase într-atât de fabuloasa “cutie”, devenită din ce în ce mai plată în timp, și care scurgea către mine tot ceea ce nu puteam vedea cu ochii mei. Poate că da. Cert este că nu puteam trăi fără televizor și, în zilele în care problemele de altă natură mă sufocau , ținându-mă departe de “cutia magică”, îmi făcusem un obicei de a suna acele persoane pe care le știam la fel de dependente de informație ca și mine, întrebându-le : “ce s-a mai întâmplat azi?”. În top figurau mama ( nedezlipită de micul ecran,la fel ca orice pensionar) și prietena mea, Luminița, regizorul artistic și un om extrem de informat și de citit. 

    Și…ce să vezi? La Copenhaga am avut o cazare…fără televizor! A fost primul lucru pe care i l-am semnalat Elenei, tovarășa mea de călătorie și de cameră. “Oare cum voi rezista?!?” – m-am întrebat, cu atât mai mult cu cât semnalul de internet era execrabil, ceea ce, după câteva încercări disperate, mi-a arătat clar că nici pe online nu voi putea fugări posturile de acasă… Și, cum orice învăț are și dezvățul său, am început și eu să învăț ABC-ul vieții fără televizor. 

     A fost chinuitor la început. Veneam seara din expedițiile noastre și simțeam nevoia să mă arunc în obișnuita îndeletnicire : aceea  de a afla, de la televizor, ce s-a mai întâmplat, peste zi, în țărișoara mea și în lume. Priveam însă împrejurul meu, ciocnindu-mă de orice altceva, decât de vreun ecran de televizor. Supliciul primelor zile l-am trecut cu stoicism, aruncandu-mă în scris. Apoi, de pe la cam a patra zi, situația nu mi s-a mai părut atât de dramatică. Începusem să mă obișnuiesc, dobandisem timp de socializare cu Elena, vorbeam despre copii, colegi, alimentație sănătoasă, planuri de vacanță. După încă o zi-două, mi s-a părut chiar relaxant să nu mă mai încarc cu relele planetei, pe care televiziunile le deversează cu atâta râvnă în creierele oamenilor. La finalul șederii noastre în Copenhaga, după deci 12 zile, cred că puteam participa cu succes la o licitație la care singurul obiect licitat ar fi fost televizorul meu : l-aș fi cedat chiar și pentru cea mai măruntă sumă oferită. Poate chiar gratis, în final…

     M-am întors în țară purtând în bagaj relaxarea omului care, preț de aproape două săptămâni, s-a concentrat numai pe “Frumosul” din jurul său : pe locuri frumoase, peisaje, oameni deosebiți, pe modul atât de așezat și bine pus la punct, în care se derulează viața danezului de rând. Am ajuns acasă, parcurgand toate peripețiile zborului,  despre care fusesem avertizată de mama, care le auzise, evident,  “de la televizor”. Odată intrată în casă, pe lângă aerul închis al unei locuințe neaerisită de aproape doua săptamâni, m-a lovit reflexul pavlovian : am văzut televizorul și instinctiv am luat telecomanda și am început să butonez. Un val de lucruri negative s-a revărsat în livingul până atunci încremenit : vești și imagini privind morți, răniți, inundații, decizii neinspirate ( cum altfel?) ale celor ce ne conduc, valuri de scumpiri, îmbolnăviri și cutremure – toate au pus stăpanire pe creierul meu, așezandu-se pe o pătură confortabilă de stres și acoperindu-se cu o alta, de neliniște. 

…Au trecut câteva zile de la revenirea mea acasă, acolo unde zice-se, e mai bine decât oriunde altundeva. Și, iată, sunt deja vaccinată cu câteva doze consecutive de Rău, departe însă de a mă imuniza față de tot ceea ce este cu susu-n jos în această lume. Și ajung să sfârșesc, în mod paradoxal, fiecare zi, soptind cu disperare, către o icoană nevăzută : Doamne, cât de bine îmi era, fără televizor!…

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : TRANSPIBLOCK

 

 

Publicitate