Ei aproape că nu mai contează. Ne încurcă, în drumurile noastre. Ne stau, în cale, când ne grăbim spre serviciu, aglomerează până la refuz mijloacele de transport în comun, ne împiedicăm de ei pe străzi, ne exasperează, când se înghesuie prin magazine, trăgând după ei sacoșe, mai nou, pe roți. Ne sufocă cu sfaturile lor, cu amintirile lor, cu experiența lor de viață , nevrând să înțeleagă nici în ruptul capului că vremea lor s-a dus, că cele ce i-au lusat locul sunt cu totul altfel și că experiența lor nu mai valorează nici cât două cepe degerate. Ne amintim de ei la Alegeri, când votul lor conștiincios devine vital, și atunci începem să le facem curte, promițându-le marea cu sarea. Deși în sinea lor, știu că lucrurile nu se vor schimba, o pornesc agale, din patru-n patru ani, spre urne, înghesuindu-și în ele toate speranțele. S-au obișnuit să tot fie “generație de sacrificiu”. În numele fericirii copiilor lor, au răbdat umilințe, au tremurat de frig, au cochetat cu foamea. Acum.. nici ei nu mai stiu, dacă le sunt fericiți copiii sau nu, și dacă a meritat sacrificiul. Deși au ajuns , între timp, niște umbre ronțăite de timp, ei sunt tot pe-aici, pe-aproape, gata să stea cu nepoții, gata să înfrunte cozi pe la ghișee pentru a-și scuti copiii de pierderea de vreme, gata să le cumpere acestora, din piață, tot ceea ce le trebuie, pentru a le umple frigiderul și a le ușura viața. Pășesc agale, făcând loc bastonului în viața lor. Își drămuiesc cu grijă pensiile mizere, îngroziți că ar putea deveni povară pentru copiii lor. Îsi înghit conștiincios pilulele, bucuroși că încă își mai pot duce pe picioare beteșugurile. Se uită la televizor, ca la aproape ultima lor legătura cu lumea. Cred tot și se îngrozesc. Și din nou se gândesc la copii, cum or să-i lase, într-o lume atât de strâmbă?..
Uită. Uită uneori de la mâna tremurândă, până la gura ramasă fără dinți. Rușinați, își acceptă muștruluiala de la chiar cei cărora le-au dat viață și care , în slalomul lor printre greutățile vieții, nu mai au răbdare nici măcar cu propriii părinții. Îi reped și îi mai și ceartă, îi va trezi însă la realitate, definitiv și, din păcate, ireversibil, momentul acela cumplit, al Despărțirii finale. Si atunci ei, copiii, deveniți ei înșiși “cei mai bătrâni din neam”, vor continua să trăiască purtând în suflet un dor imens față de mama și tata, dorindu-și-i din nou aproape, măcar pentru o respirație, cu toate belelele și beteșugurile lor, cu prăpastiile de memorie și sfaturile acelea multe și desuete, cu vorba lor molcomă și mâinile tremurânde, pe care, în copilărie, le simțeau, mângâindu-i pe creștet…
Astăzi, 1octombrie, este Ziua Internațională a persoanelor vârstnice….
Comentează