Cana de porțelan, în compania căreia-mi încep fiecare zi, emană o aromă aparte, compusă din mail multe miresme. Pe de o parte este cea de capuccino – este un “must” al dimineților mele, peste care presar un mix de scorțișoară, coriandru și nucșoară, râșnite cu grijă de mine însămi.
Pe de altă parte, este aroma amintirilor. Cana mea preferată, prin care se plimbă succesiv ceaiuri, cafele, limonade și altele asemenea lor, este prietena mea cea mai bună. Ea-mi amintește în fiecare dimineață, ba chiar de mai multe ori pe zi, ce mamă fericită sunt și cât îmi sunt de dragi, cu toate frământările, supărările dar și bucuriile care le-au însoțit creșterea, cei doi copii ai mei.
…Mai iau o gură de licoare caldă, înfășurată în aroma exotică a prafurilor presărate deasupra, și privirea mi se oprește mereu, invariabil, ca într-un soi de ritual obligatoriu, pe fotografia copiilor mei, dada, cea din imaginea de mai sus, în care cei doi stau cuminte lipiți de mine. Zâmbesc amândoi către aparatul ce ne surprinsese undeva, cândva, într-o sală de așteptare, pe unul din aeroporturile ce ne bifurcau nemilos drumurile în viață. Foarte rar, de atunci, i-am mai avut pe amândoi alături, în același timp, iubirea mea share-uindu-se între apropieri și depărtări…
…Și, uite-așa, privind la fiecare început de zi către poza imprimată pe cana mea cea albă, uit, ca prin minune, de toate celelalte lucruri care păreau până mai deunăzi să conteze atât de mult, dar de fapt nu valorează nici cât o ceapă degerată; uit de cei ce mă supără și mă torturează cu prostiile și intoleranțele lor, mă rușinez de lacrimile pe care le vărs în batiste de hârtie din motive de doi bani și mi-e ciudă de mor pentru patima cu care mă las atrasă în războaie fără sens, fără miză, fără sfârșit. Imi privesc, în tăcere copiii , redescoperindu-i de fiecare dată, de parcă i-aș vedea pentru prima oară; îmi privesc puii tăcuți, aflați într-o nemișcare încremenită în porțelan, mai cuminți și mi tăcuți decât au fost vreodată și deodată mi se face atât de dor de toate obrăzniciile lor, copilăria lor, de toate răutățile care altădată mă scoteau din pepeni, făcându-mă să mă întreb – deși niciodată în serios – de ce mi-or fi trebuit mie copii? Îi privesc , în fiecare dimineață, pe crescuții mei Marinuș și Victoraș și aștept, rabdătoare, venirea pe lume a copiilor lor, pentru a le putea fi de folos în continuare și pentru a repara poate, ca bunică, ceea ce nu mi-a reușit, ca părinte, într-un soi de revanșă pe care le-o datorez, pentru greșelile pe care cu siguranță le-am făcut.
Sunt mari, copiii mei acum, iar cele patru zări ale Pământului mi-i confiscă din ce în ce mai des, lăsându-mi vânt și frig în suflet. Și, paradoxal, mi-l lasă pe acesta din urmă pustiu, dar plin de iubire, trist dar bogat în amintiri, bucurandu-ma de “neplecările” lor – încă! – sau de toate întoarcerile lor acasă, mai rare sau mai dese…Și-atunci îl provoc la câte-o negociere pe Doamne-Doamne, rugându-l să aibă grijă de ei, în schimbul faptelor bune pe care mama lor promite să le facă, în fiecare zi..
….Și uite-așa, măsurând clipele dintre împreunările cu puii mei, îmi mai găsesc de lucru cu câte o iubire sau câte un război, înaintând în vreme, încet și sigur, cu sentimentul datoriei împlinite la purtător… Iar când mi se face din nou dor de vremurile când copilăria îi ținea lipiți de mine, îmi iau cana prețioasă și-mi mai fac un ceai sau o cafea…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : Catalogul lunii
Comentează