Povestea mea

Cum de nu ne păsa?…

Mă gândesc uneori, uimit, cum de nouă nu ne păsa?

Cum de nu ne păsa că unii dintre noi erau evrei, unguri sau țigani? Nu ne păsa nu în sensul că-i acceptam, că-i toleram – ci că nici nu ne gândeam la asta, necum să vorbim, iar uneori – eu, cel puțin – nici nu realizam, am aflat mai târziu. Iar dacă un prieten țigan primea porecla Țiganu, ea era pusă cu prietenie și el o purta ca atare, ba chiar cu mândria că are o poreclă.

Cum de nu ne păsa ce sunt, ce lucrează, cât câștigă și ce au părinții celorlalți? Abia dacă știam fiecare de ai lui cât câștigă! Și în mod sigur habar n-aveam ce probleme au sau n-au la serviciu. Am mai spus, mai spun: aveam în gașcă o fată de milițian, un băiat de vânzătoare la loto, fata unui consul, băiatul unei perechi de arhitecți, fata unei actrițe, băiatul unei economiste, sigur erau și copii de muncitori, dar nu știam, că nu vorbeam niciodată despre asta. Și ne-mbrăcam și ne purtam toți la fel.

Nu știam nimic – și nu ne interesa – despre problemele în căsnicie ale părinților. Aflam și eventual comentam doar evenimente majore, precum gravul accident de mașină al mamei unei prietene. A scăpat cu bine, slavă Domnului.

În rest, eram doar noi între noi, noi cu noi. Nu cred că vreodată „Omnia mea mecum porto” a avut mai mare îndreptățire. Noi, senitmentele noastre, ideile noastre, ceaiurile noastre, iubirile, relațiile dintre noi, școala, orașul, literatura, gândurile, muzica noastră, bancurile, zvonurile, Europa liberă, comunismul, Securitatea, Occidentul, toate la un loc.

Dar – exceptând pregătirea examenelor (liceu, facultate) – nu vorbeam deloc despre viitor. Nu ne făceam planuri. Sunt tentat să spun că am avut dreptate. Fără să vorbim despre viitor, ne-am CONSTRUIT pentru el . Destul de bine, aș zice.

Uscatoare rufe