O mulțime de cântece neauzite sau prea puțin auzite se încolonează îndărătul “umbrei tremurânde” a lui Victor, cum se autodefinea într-una din cele mai ravășitoare melodii ale sale, “Langă inimă îmi stai”.
Astazi o să vă vorbesc despre un astfel de cântecel. Îi spun “cântecel”, pentru că Victor l-a compus aproape în joacă, fără a avea pretenția unei capodopere. El a fost lansat …unde altundeva, decât în cadrul unei ediții speciale “Ceaiul de la ora 5”, cu tema “Câinele, prietenul cel mai bun al omului”! Era pentru prima oară când TVR-ul aduna laolaltă o seamă de personalități de primă linie din diferite domenii – actori, vedete ale muzicii, 
campioni mondiali, politicieni – însoțite de animalele lor de companie. Emisiunea s-a transmis in direct de la Patinoarul Floreasca, într-un frumos septembrie însorit. Victor era și el – cum altfel? – printre invitați. Venise însoțit de Prințesa – boxerița sa albă, pe care o iubea ca pe ochii din cap – si de Marinușa mea, cea de 6 anișori și care tocmai îi devenise fiică vitregă. Septembrie, zic? Hm….Înseamnă că Victoraș ori era deja zămislit, ori urma … să se întâmple în acele zile. Îmi place să cred că la succesul emisiunii a contribuit și melodia “pe temă” a lui Victor. De fapt, recunosc că alesesem tema în dorința de a-i pune în valoare acest proaspăt cântec “Câinele meu”. Adoram să-i pun lui Victor în valoare muzica ( în care chiar credeam) și iată, se pare că acesta îmi este destinul : o fac și acum, cand Victor nu mai este…
Astăzi va voi istorisi povestea acestui cântec. O nouă și frumoasă înlănțuire de întâmplări, al căror liant era dragostea noastră…
Victor tocmai își vânduse moara – afacerea lui de dinaintea căsătoriei noastre , iar turcul care o cumpărase , vrând să facă un gest de bunăvoință față de afaceristul-artis, i-a făcut un cadou inedit proaspetei noastre familii : un sejour de câteva zile la Istanbul. A fost prima noastră călătorie, ca și cuplu oficial : un soi de “lună de miere” pe repede-nainte, din cauza emisiunii mele, care funcționa fără pauză, în regim de “foc continuu”.
Una peste alta, călătoria a fost un vis! Istanbulul are poezia sa, pe care noi – doi incurabili romantici – am exploatat-o din plin. În plus, nimic nu poate egala călătoriile relaxate “pe banii altuia, nu-i așa?😁😁 Prin urmare, am profitat cât am putut de cele 5 zile petrecute la Hotelul Pianoforte, un hotel nu foarte mare, curățel și cochet, aflat la câteva minute de Sutlanahmet. Motivul pentru care Pianoforte mi-a rămas în minte nu este însă legat de aceste detalii, ci de o întâmplare pe care, mulți ani de atunci încolo, Victor și cu mine o povesteam, în tandem, pe la petreceri, prietenilor noștri, generând rafale de hohote de râs. V-o spun și vouă!
…Intr-una din cele 5 zile, după micul dejul copios, am părăsit Hotelul cu gândul (și recomandarea 
recepționerului) de a face o croazieră pe Bosfor. Ce poate fi mai frumos pentru doi oameni pe care soarta i-a adus împreună, decât să lunece pe undele Bosforului, admirând cele două maluri pe care stă tolanit Istanbulul? Croaziera de câteva ore pe Bosfor a fost urmată de un prânz pe unul din maluri, apoi de o incursiune în Marele Bazar, în care am lăsat câteva ore și o multime de lire, investite într-un munte de hăinuțe pentru Marinuș și de suveniruri pentru cei dragi. Rucsacurile de care nu ne despărteam în călătorii pufneau deja pe la încheieturi și doar acesta a fost motivul pentru care am decis să revenim la hotel, renunțând la cina în oraș în favoarea unui kebab “la pachet”. Se înserase, însă forfota orașului nu contenise. Hotelul era pe o străduță relativ izolată, prin urmare ceva mai liniștită. Rupți de oboseală, am intrat pe ușa sa. Ne-a frapat pustietatea din holul altădată plin, dar și privirea stranie a recepționerului mustăcios, care cu o zi înainte ne făcuse rost de o chitară . Ismail ( i-am reținut numele din serialul meu preferat “Toate pânzele sus fusese preferatul adolescenței mele) ne-a întins cheia cu o mână tremurândă, întrebându-ne cu o voce pierită dacă… “Everything is ok?”.
De ce n-ar fi?!? i-am răspuns eu, căci eu eram purtătorul de cuvant, în călătoriile “pe bază de limbi străine”. Urcând în lift, l-am întrebat pe Victor : “- Ține nu ți s-a părut ciudat Ismail al nostru?” “- Ba da, nu prea era în apele lui..Cine știe ce probleme o fi având!”.
Eram atât de rupți de oboseală, încât am abandonat repede subiectul. ..În câteva minute eu eram deja în pat, butonand televizorul în încercarea de a găsi un program muzical. Victor era sub duș. Am nimerit pe un canal de știri și mi-au atras atenția imaginile desprinse parcă dintr-un film de acțiune. Un reporter la “plan mediu” relata precipitat. Se afla într-o incintă identică holul hotelului nostru. În spatele lui – o vânzoleală de polițiști, din care nu se înțelegea mare lucru. “- Cred că am vedenii!” – mi-am spus, continuând să privesc. Deodată, reporterul s-a îndreptat cu microfonul spre dreapta, unde – ce să vezi?!? – Recepția Hotelului nostru !!! și…țineți-vă bine – Ismail!!! “ – Vic! Viiiic! Vino repede, e ceva legat de hotelul nostru!!!” Înfăsurat în prosop, soțul meu a năvălit în cameră și am început amândoi să urmărim, îngroziți reportajul de la știri. Cu microfonul reporterului întins spre el, Ismail povestea precipitat ceva de neînțeles, cu ochii mari cât niște baclavale, dupa care camera de filmat a pornit-o pe scări, intrand pe holul primului etaj. “-Ia uite, etajul nostru!”- i-am spus lui Victor, recunoscând carpeta și clanțele de la uși. “-Ciudat..” – mi-a răspuns, luându-mă de mână pentru a-mi tempera emoțiile. Camera de luat vederi a înaintat, glasul reporterului cotcodăcind din off. Camera 101, 102, 103… ( noi locuiam la 105), și STOP! La 104 ușa era deschisă. Camera a pătruns înăuntru, dezvăluind un grup de polițiști, care înconjurau in cadavru prăbușit într-o baltă de sânge. Ne-am privit îngroziți unul pe celălalt, fără să putem schița niciun cuvant.. Ceee?!? La doi pași de noi, în camera vecină, avusese loc o crimă?!? Acum înțelegeam de ce fusese atât de afectat Ismail. “- Mă duc jos să văd care-i treaba!” -mi-a spus Victor, îmbrăcându-se, în pofida lamentărilor mele . De când a ieșit pe ușă și până a revenit, am numărat câteva veșnicii. Ce se întâmplase, de fapt? O razbunare în stil mafiot avusese loc în camera alăturată, cât timp noi ne relaxam în croazieră. Lucrurile se liniștiseră deja, însă hotelul…se golise. Îngroziți de cele întâmplate, turiștii o roiseră spre alte hoteluri, variantă care ni se sugerase și nouă. Mai aveam însă o zi de stat la Istanbul, așa că am ales să rămânem. Cum am petrecut noaptea aceea…e greu să vă povestesc. Îmi amintesc doar că, în naivitatea mea, l-am pus pe Victor să baricadeze ușa cu frigiderul! Am supraviețuit însă, iar hotelul Pianoforte a rămas în amintirea noastră nu numai datorită cântecului compus acolo, ci si a acestui incident neprevăzut, atât de tragi-comic în esență.
Și acum sa vă povestesc despre “Câinele meu”.
Cand ne-am cunoscut, Victor o avea, cum spuneam, pe Prințesa, o boxerița albă la care ținea enorm. ENORM! 
Pe atunci însă, ca un făcut, dacă m-ar fi întrebat cineva, care este rasa de câini care îmi displace cel mai mult, aș fi spus pe loc: “BOXERII”. Chipul lor nu îmi trezea niciun strop de simpatie… Dar ce nu face dragostea?!? Victor a fost acceptat “la pachet” cu Prințesa, care se mutase și ea cu noi, în apartamentul din 1 Mai. Țin minte că mai apoi, însărcinată fiind cu Victoraș, o vecină în vârstă din blocul alor mei îmi spusese ca în toată perioada sarcinii trebuie să evit să mă uit la lucruri urâte, ca să nu iasă copilul urât!😂😂 Prin urmare, devenise un supliciu s-o privesc pe Prințesa, sărmana de ea, altminteri un câine bland și extrem de afectuos. Căutam să-mi mut privirea în altă parte, atunci când Prințesa intra în raza mea vizuală, pentru a nu afecta… fizicul viitorului meu bebeluș! Prințesa a murit însă, la vreo două luni după nașterea lui Victoraș și pot spune că numai băiețelul nostru l-a ajutat atunci pe soțul meu să-și revină din abisul emoțional, în care l-a aruncat despărțirea de câinele iubit.
Dar să revenim la Istanbul, unde, în prima zi de ședere, ne-am ciocnit, in holul hotelului, de o familie de tineri care aveau…o boxerița albă , identică Prințesei. La vederea ei , țin minte că Victor m-a strâns de mână și parcă a și lăcrimat puțin. Am intrat în vorbă cu “vecinii” noștri, evident despre câine. Erau din Cehia și în timp ce ma 
chinuia m să mă înțeleg cu ei in rusă, Victor s-a jucat ca un copil cu câinele lor. Apoi, cât ne plimbam prin oras, mi-a spus, la un moment dat : “Vreau să scriu un cântec despre Prințesa! De unde naiba fac rost de o chitară?”…L-am întrebat pe mustăciosul Ismail și, a doua zi, Victor avea deja chitara lăsată în cameră. “- Pentru soția mea nu există nu se poate!” – m-a strâns în brațe drăgăstos. “- Am însă o rugăminte – i-am spus. Vezi să nu-ți iasă din nou un cantec de dragoste! ( Victor cam de tot ce se apuca…tot la un cântec de dragoste ajungea! 😂😂). – Să fie un cântec pentru Prințesa, optimist și vesel..și îți promit că …ți-l voi lansa într-o emisiune special gândită pentru tine!
A rămas în hotel să compună, timp în care eu m-am învârtit prin împrejurimi, după baclavale și rahat. Când am 
revenit la hotel, cântecul era gata. “- Hai, apucă-te de versuri! Dacă le scriu eu, o să iasă sigur de dragoste! ..Dar grăbește-te! Când ajungem acasă, vreau s-o și dau la orchestrat!”
Melodia mi-a plăcut! era veselă, iar prin versurile mele, ea a devenit… de-a dreptul simpatică!😇 Cântecul a fost lansat, așa cum am promis, într-o emisiune dedicată și a fost inclus de Victor pe CD-ul “Langă inimă îmi stai”.
Hadeți să-l ascultăm, decupat stângaci dintr-o emisiune afectată de trecerea unui sfert de secol :
Comentează