Câteodată regret că acest site li se adresează doar femeilor. De multe ori, mă mănâncă limba să le transmit și lor, bărbaților, câte ceva. Ghionturi, bobârnace, dar și gânduri bune. Unii chiar merită. Și de aceea, de multe ori încalc cu bună știință hotarele targetului nostru.
Astăzi am, din nou, treabă cu ei.
Sper să rețină îndemnul pe care li-l voi face, pentru că îi va ajuta mult, în viață. Și pe ei, dar și pe noi.
Voi porni de la o întâmplare adevărată.
Eram studentă. Una de nota 10, absurd de conștiincioasă, activă pe toate planurile, convinsă fiind că voi primi de la viață pe măsură. Nu stau să comentez dacă am avut sau nu dreptate ( unii vor zice că da, alții că nu, și chiar nu am chef de controverse!), ci vă voi spune că eram într-atât de obsedată de învățat și de alte activități colaterale ( majoritatea având directă legătură cu ceea ce fac acum), încât nu aveam pur și simplu vreme să mă gândesc la băieți. O, nu, să nu mă înțelegeți greșit, aveam destui prin jurul meu ( deși la ASE era cam penurie!) , căci mă băgam în toate activitățile posibile și imposibile, și aveam colegi de la alte facultăți cu care petreceam destul timp. Dar nu prin cluburi, nu prin parcuri, nu pe la piscine, ci pe la acțiuni studențești, pe la ședințe de redacție, pe la sesiuni de comunicări științifice sau..seri culturale ( așa se numeau pe atunci petrecerile!) . Chiar și așa, tocilară fiind, eram, zic eu, populară, iar simțul umorului era bine-mersi, dezvoltat încă de pe atunci. De îndrăgosteală nu aveam însă timp. În plus, nici nu eram eu prea mulțumită de ceea ce îmi arăta pe atunci oglinda : o entitate micuță, ușor bondoacă, pistruiată cât cuprinde și creață nenantural. Jeanși și tricouri. Deci …nu era prea mare lucru de capul meu, așa că stăteam în banca mea. Îmi mai plăcea și mie câte un băiat – că doar nu eram stană de piatră – și încă îmi plăceau ăia mai răsăriți, în fața cărora știam sigur că nu am nicio șansă, pentru că se băteau pe ei frumoasele mele colege, plus cele de la Medicină și Drept. Sufeream câte puțin în tăcere, așa, cât să-mi confirm că am și eu suflet, după care mă scuturam, ca după un vis…frumos și mă reîntorceam cu nasu-n cărți.
…După muuulți ani de la terminarea facultății, fix într-o perioadă în care viața mea devenise o corabie în derivă pe o mare învolburată ce părea a fi fără maluri, m-am întâlnit, întâmplător, cu un fost coleg. Nu de ASE, de studenție. El era, pe atunci, student la Automatică ( pe vremea mea, politehniștii cei mai deștepți îi găseai la Automatică și Electronică) , iar acum – profesor la o prestigioasă universitate din Statele Unite. Venise să-și viziteze bătrânii săi părinții. M-a văzut, m-a recunoscut mulțimea unui hipermarket și s-a repezit la mine ca spre cineva care tocmai îl anunțase că a câștigat lozul cel mare! Mă uitam jenată în jur, la căscătorii de gură care fuseseră injectați masiv, în toți acești ani, de către presa galbenă, cu tot felul de bazaconii despre mine și viața mea, și încercam să-i domolesc entuziasmul copilăresc, care-l făcea ba să ia în brațe și să mă rotească în jurul axului său, ba să mă strângă la piept, ba să mă pupe zgomotos pe obraji…Mi l-am amintit imediat. Îmi plăcea mult, pe atunci, de el, dar eram vreo câteva, în aceeași situație, iar “rivalele” mele afișau o frumusețe răpitoare și o disponibilitate ostentativă, care pe mine nu mă caracteriza nici măcar în perioadele în care chiar eram… disponibilă. Nu aveam, pe atunci, mai deloc încredere în mine ; el părea a mă simpatiza, dar nimic mai mult. Nici eu, cu toată imaginația mea, de pe atunci debordantă, nu puteam visa la mai mult. Timpul a avut grijă să ne despartă, pe mine să mă mărite cu un ins nepotrivit, pe el – să-l ducă peste ocean….
Și iată-l acum lipit de mine, disperat de fericit că mă vede, ca și cum și-a regăsit demult pierduta mare iubire a vieții sale. “Ei, e dorul de țară și nostalgia tinereții, care fac ravagii, la o anumită vârstă!”- am încercat eu să găsesc explicații,în mintea evident, defavorabile mie. ( neîncrederea în mine este tară pe care o s-o trag după mine toată viața!)…
…..” – Nici nu știi cât de mult te-am iubit!..” – avea să-mi mărturisească, ceva mai târziu, când o cafea aromată ne-a adunat în jurul ei, pe mine, pe el și amintirile noastre.. Țin minte că atunci mi-a căzut, de mirare, lingurița pe jos. S-a aplecat să o ridice, în timp ce eu căutam să nu-i scap privirea, tot scotocind prin ea după urme de ironie. “ Da, da, te iubeam ca un nebun, îmi făceam planuri de viitor cu tine, mă visam crescând copii împreună, îmbătrânind unul lângă celălalt..” “ – Mihai, tu râzi de mine?!? Cum poți să apari așa, ca din cer, după 30 de ani, și să-mi spui astfel de lucruri, când noi doi nici măcar nu ne-am ținut de mână?!?…” Țin minte că mi-a luat mâna liberă de verighetă în a lui, m-a săgetat cu privirea sa albastră și mi-a mărturisit : “ – N-am avut niciodată curajul să ți-o spun.. Erai prea importantă pe atunci! Erai premianta ASE-ului, conduceai un ziar studențesc, vorbeai la radio, scriai pe la toate publicațiile vremii, iar eu…eu eram un tip cu nasu-n cărți, drăguț și ..cam atât. Aveam ceva lipici, dar la fetele care oricum nu mă interesau.”
…am povestit mult și bine. Cu năduf. Cu nostalgie. Cu drag. Cu ciudă. Cu regret. Dar cui ii mai folosesc regretele?… “De ce nu mi-ai spus?!?”- îl tot intrebam eu, obsesiv, deși oricum nu mai avea niciun rost. Dar mă și prinsese într-o groapă de potențial…
…Nu, nu am făcut niciun plan de viitor, în acea vară; totul era foarte complicat, de ambele părți. Sau, poate, eram eu prea obosită să-mi mai complic viața.. Sau, poate, din nou neîncrederea în mine îmi dicta deciziile…De atunci au mai trecut câțiva ani. I-am evitat, în mod deliberat mesajele. Nu mi s-a părut drept să-i încurajez speranțele, însă l-am urât, în toți acești ani, pentru lipsa de curaj de atunci. Din studenția noastră, pierdută în trecut..
De aceea, dragilor bărbați care au avut răbdarea să mă parcurgă, vreau să te transmit să nu-și înfrângă niciodată pornirea de a-și mărturisi dragostea față de o femeie! Să nu ucidă, deliberat, ceea ce are poate șanse să devină marea poveste de iubire a vieții lor! Nu există “nu e pentru mine”, “nu are ochi pentru mine”, “ nu sunt de nasul ei” : există întotdeauna o șansă . Acea șansă ca și ea, în sufletul său, să nu-și dorească nimic altceva, decât iubirea acelui bărbat! Dar să-i fie frică și ei să recunoască, să facă primul pas. Iar din două frici cumulate, nu poate rezulta decât o mare de regrete ulterioare…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : VIROPROTECT RAPID
Comentează