Nu mai e un secret pentru nimeni : gândul nostru e o forță. Putem răsturna munții, avându-l ca aliat, dar îi și putem crește la loc fix în drumul nostru, dacă ne-ndreptăm gândul într-o direcție greșită.
“Gândește pozitiv!” tot auzim în jurul nostru acest îndemn, ce vine cel mai adesea dinspre oameni care habar n-au ei înșiși să gândească pozitiv, dar… “gândește pozitiv” este deja un loc comun, un clișeu verbal, un soi de “Noroc!” pe care-l slobozim atunci când cineva strănută lângă noi. Unii însă chiar cred în această gândire pozitivă. Se înarmează cu ea și pornesc la luptă. Mai cu seamă în momentele de cumpănă, gândirea pozitivă devine o armă extrem de importantă.
Dar sunt și unii care se îndoiesc. Cârcotașii, bunăoară, zic că povestea asta cu “gandirea pozitivă” e un soi de “efect placebo”. Că, aidoma unei frecții la un picior de lemn, chiar dacă execuți corect mișcările de masaj și folosești unguentul cel mai potrivit, piciorul de lemn tot de lemn rămâne. Poate doar ceva mai lustruit. Cu toate acestea, totuși, gândirea pozitivă ajută în destule situații.
Am un exemplu chiar foarte aproape de mine : o cunoștință – fată bună, dar, ce ghinion! rămasă nemăritată până la cei 50 de ani ai săi – punea “ghinionul” pe seama fizicului său : era scundă, bondoacă, ușor șașie, cu părul rar și firul moale, ceea ce făcea ca nicio coafură să nu i se lipească de chip. Nici acesta din urmă nu era chiar “de copertă glossy”…Neîncrederea în felul cum arată o făcea pe doamna profesoară ( preda biologia, la un liceu din apropiere) să nu pună mare preț nici pe veșmintele sale. Se îmbrăca demodat, excesiv de cenușiu, cu haine over-size care, credea ea, îi ascundeau formele rubensiene. Visa și ea, probabil, la decolteuri și minijupe, dar de purtat, purta bluze încheiate până la ultimul nasture și poalele măturând podelele.
Am încercat în câteva rânduri s-o încurajez cu privire la viitorul ei matrimonial. Lamentărilor de genul “Pe mine cine să mă mai ia?”, le răspundeam cu fraze liniștitoare, de care nici eu nu pot spune că eram prea sigură : ” Lasă, Roxana, ce-i al tău e pus deoparte! Va răsări el, soarele și pe ulița ta!” Ulița Roxanei rămânea însă mereu în umbră, iar Roxana – în depresie…
La un moment dat, luând aminte la spusele unui psiholog pe care-l invitasem la “Femei de 10, Bărbati de 10”, i-am transferat prietenei mele îndemnul acestuia : “-Privește-te Roxana, în oglindă, în fiecare dimineață, si rostește, cu încredere : – Sunt frumoasă! Sunt CEA mai frumoasă! Sunt o femeie deosebită! Am un suflet mare, sunt simpatică și inteligentă! Dar mai ales SUNT FRUMOASĂ!”. Repetă aceste fraze de câteva ori, în fiecare zi!” S-a uitat lung la mine. Am încurajat-o, spunându-i că Universul îi va trimite, în final, ceea ce isi dorește, nu trebuie decât să capete încredere în ea.
La urma urmei, ce avea de pierdut, dacă mă asculta? Începând chiar cu a doua zi, Roxana a demarat …”dialogul cu oglinda”. La început, în șoaptă, apoi din ce în ce mai sigură pe ea… Mi-am găsit timp și, într-una din zile, am dus-o la hair-stilista mea, care, înțelegând că suntem în căutarea unui “nou început”, în nici două ore i-a schimbat total lookul : altă culoare, altă tunsoare.
Dar nu ne-am lăsat! De acolo ne-am oprit direct la Mall, unde a avut loc o altă transformare radicală : a șifonierului Roxanei! ( pe dinăuntru, firește!). Ajunse acasă la ea, am umplut nenumărați saci de rafie cu haine ce de azi înainte erau “interzise”. O mare cenușie s-a revărsat din dulapurile imense ale Roxanei în sacii aduși de mine, deloc mai mici. “- Să le păstrez, totuși…”- a încercat Roxana să mă înduplece. “-Nici gând! Le dăm sărcilor! La hainele astea nu te vei mai întoarce niciodată!”. Fermitatea mea a adus culoare în șifonier : aer proaspăt, culori pastelate, imprimeuri înflorate, modele tinerești, chiar dacă măsurile rămăseseră aceleași.
Încet încet, rostindu-și zilnic că e CEA MAI frumoasă, Roxana chiar a început să creadă în asta. Din oglindă începea să o privească o altă femeie : mai luminoasă, mai încrezătoare, îmbrăcată șic, tunsă modern. Brusc, până și mersul i-a devenit altul, și vocea, și atitudinea.
La nici jumătate de an, prietena mea m-a anunțat că… se mărită!!! Cunoscuse, “la sală” (caci Roxana mea începuse să meargă și la sală!) un lector universitar, văduv, simpatic și prietenos. Nu călărea un cal alb, ci banda de alergat, dar…alerga încet și Roxana “l-a prins”! A intrat în vorbă cu el și…după nici doua anotimpuri și-au dat seama că nu pot trăi unul fără celalalt.
Zilele trecute, Roxana a trecut pe la mine, să bem o cafea. Mi-a mulțumit mult. “ – Pentru ce, Roxana? Universul e vinovatul, nu eu! A fost atent la ceea ce-i spuneai oglinzii în fiecare dimineață și…te-a ajutat!” 😇
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : TRANSPIBLOCK
Comentează