TVR, dragostea mea!

Despre o altfel de iubire…

 

Astăzi este ziua ei. 

Nu am bănuit niciodată că va deveni a doua mea casă, iar oamenii săi – a doua mea familie.

Dar în primul rând, nu am bănuit niciodată că voi ajunge să lucrez înlăuntrul său. Da, visam să fiu jurnalist, visam de mică, visam să scriu, să transmit gânduri, emoții, atitudini. Să schimb lumea, prin cuvantul meu. Visam să lucrez la un ziar și să-mi văd semnătura, mirosind a cerneala tipografică, pe tarabe. Iar atunci când am și văzut-o, în studenție, mi s-a părut momentul acela, când îl prinzi pe Dumnezeu de picior si te avânți cu el spre văzduh. Al nouălea cer nu era decât o bornă, în zborul meu.

Apoi, dintr-o întâmplare despre care am tot vorbit, am ajuns să intru în armata ei. Să-i fiu soldat, să asud pe baricade, să învăț, să cresc, să lupt. Am cea mai frumoasă profesie din lume, mult deasupra celei la care am visat. Căci nu numai cuvantul mi-a fost materie primă, ci și glasul și imaginea. Am învățat să le adun laolaltă, să știu a le împleti cu propriile gânduri, astfel încât la semenii mei să ajungă aluatul finit și îndelung frământat, al credinței mele în bine. Nu am făcut compromisuri niciodată. Asta am învățat-o de la părintele meu, care a suferit făcând presă corectă într-o vreme a compromisurilor. “Să nu faci nimic din ceea ce te va face să te rușinezi, vreodată!” – mi-a spus batrânul Almășan. Și l-am ascultat, cu sfințenie. Deși n-a fost întotdeauna ușor.  Nu m-am lăsat însă  ademenită nici în conspirații sumbre, nici în manipulări odioase, nu am spus niciodată decât ceea ce cred. Chiar dacă nu odată mi-a fost rece și trist.  Dar ea m-a ajutat și m-a ocrotit, lăsându-mi calea deschisă, ridicând barierele pe care alții mi le puneau. Mi-a adus aproape oameni buni, m-a adus în preajma unor oameni uriași. Am respirat lângă legende ale copilăriei mele și lânga vârfuri ale prezentului meu, i-am ridicat pe soclurile meritate,  le-am descusut viețile, mi-au fost dragi și le-am fost dragă, pentru că n-am facut-o niciodată cu dușmănie..M-am aflat în mijlocul lor și m-am îmbibat cu măreția sufletului lor. 

De aceea mi-e atât de prețioasă cea de care vă vorbesc. De aceea i-am dăruit decenii din viața mea, cu care s-a hrănit copios, convertindu-le în tot atâtea bucurii pe care mi le-a întors înapoi. Ea mi-a adus alături oameni dragi ce mi s-au cuibărit în viață  și tot ea a fost martora creșterii , în pântecele meu, al rodului acesteia. Copiii mei sunt și copiii săi. Cu fata de mână am colindat studiourile de filmare învățând-o că aici și nu în cărți, prind viață poveștile adevărate.  Băiatul meu s-a înfiripat și a crescut și el sub reflectoare, în acel  an în care cu greu îmi piteam, pe sub ținutele lărguțe ale Zinei Dumitrescu, burtica mereu crescândă. Așa s-a născut Victoraș :  între două transmisii directe ale  “Ceaiului de la ora 5”, una din emisiunile cu care copiii mei au împărțit, ca și cu un frate, destui ani ai vieții lor 

Dar nu numai de asta o iubesc. O iubesc pentru că m-a învățat ce înseamnă să te dăruiești oamenilor din jur, m-a învățat să simt ce trăiesc artiștii acolo, pe scenă și de ce nu pot trăi fără ea. M-a învățat să nu mă las dusă de valul efemerei celebrități, să-mi rămână tălpile pe pământ și sufletul aplecat către cei din rândul cărora m-am desprins. 

Da, m-a făcut să și sufăr. Dar nu ea, niciodată ea, ci oamenii ajunși vremelnic la cârma sa. Dar ei s-au dus, precum apa de ploaie, lăsând în urmă lacrimi și prăpăd, într-un loc care nu le-a fost niciodată “casă”, ci doar “casierie”…

     Acum e departe de a fi ceea ce a fost când am cunoscut-o, când m-a luat sub aripa sa. Ies , în fiecare zi, pe poarta sa cu regretul și rușinea că nu reușesc să o ajut, că nu-mi este în putință să mai schimb ceva, s-o vindec și s-o îmbrac din nou în straiele sale strălucitoare de odinioară. Acum poartă haine ponosite și o dor încheieturile. Da, poate e și vârsta , dar mai curând e victima unui malpraxis prelungit. Pentru care nimeni nu mai dă socoteală. Însă nepoții o iubesc și așa. Pentru că i-a crescut, cu dragoste și dăruire. O iubesc și eu, căci face parte din mine. Și eu din ea.
Iar astăzi, la ceas aniversar, îi spun – nu la microfon, ci la ureche – LA MULȚI ANI, TELEVIZIUNEA ROMÂNĂ! 

 

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.