Încep o nouă zi, cu această fotografie ce pare veche. Ea însă pecetluiește un moment greu de uitat, întâmplat fix la ora 5 dimineața, fix acum 28 de ani..
…Ziariștii de la “ National” aveau pile la Elias ( regulile erau drastice, la Maternitatea Spitalului!) și au primit permisiunea să urce până la salonul meu. Îi trimiseseră șefii să mă fotografieze, la câteva ore doar după ce Victoraș îmi ieșise din pântece și intrase în această lume, fericindu-ma nespus și aducându-și tatăl în al nouălea cer. Eram amândoi – și eu și tatăl lui – vedete, iar știrea nașterii fiului nostru era una de “primă pagină”. …Deși știam ca va fi o fotografie alb-negru, am cerut permisiunea să mă rujez. Capotul de finet nu am avut cu ce să-l înlocuiesc, arăta îngrozitor, dar era singura piesă vestimentară pe care mi-o daduse spitalul. Mint, mai era acea cămășoaie lălâie, din pânză, cu poalele până-n pământ și care mi ascundea mersul pe holurile Maternității, schimonosit de durerile facerii. Fotografia a fost făcută (țin minte cât de greu mi-a fost să stau așezată pe scaun!) și a apărut pe prima pagina a editiei de doua zi, vestind lumii marea noastră fericire…
În primele clipe cand mi-a fost prezentat în chip de trofeu, Victoraș mi-a părut la fel de urâțel precum, cu 7 ani în urmă, fiica mea…Sunt o mamă realistă și continui să nu înteleg exaltarea unora, la vederea unui copil nou născut : “Vai, ce frumușel e! ” Nu, în primele clipe ale vieții, murdărei și năclăiți de toate zemurile acelea interioare…nou-născuții nu au cum să fie frumoși …Dar pentru mine bucățica aceea de om era darul prețios al lui Dumnezeu, pecetea trainică și de netăgăduit a unei iubiri pe care o trăiam, în acei ani. Și nici nu bănuiam pe atunci că micuțul “boț de humă însuflețită” îmi va deveni, în timp, cel mai de preț sprijin în viață.
Astazi “Victoraș” e un “Victor” în toată regula, a crescut frumos și drept, este înțelept cât amandoi părinții săi la un loc, este apreciat de cei din jur și mai ales de cea pe care a ales-o să-l facă fericit. Își croiește singur drumul în viață, învățat din adolescență că aceasta din urmă nu e “lapte și miere” și că oricând poate apărea , în calea sa, cate in monstru cu chip de om, care să-i clatine tihna…Lectiile din acele vremuri grele, plus credința că iubirea vindecă totul și că mama e mereu aproape, în caz de furtuni, sper să-i fie de ajutor pe tot parcursul vieții.
…Mi-am început așadar dimineața, încercand să ignor rana din suflet, pe care depărtarea de el o face să sângereze neîncetat. Am privit alb-negrul unei fotografii, plină, de fapt, de culoare, mi-am amintit de promisiunea ramasă neonorată a tatalui său ( “Statuie îți ridic, dacă-mi faci fecior!”) și m-am mai amuzat înca o dată, rememorând două secvențe din acele vremuri : tenacitatea cu care, la regulatele ecografii, refuzam să mi se spună, de câtre medici, sexul fătului ( ador surprizele!) și, mai apoi, dialogul nostim, avut cu medicul Răzvan Mateescu, care m-a asistat la naștere “ – Ce mai ai acasă?” – m-a întrebat, în timp ce încăperea fusese săgetată de primul țipăt al pruncului meu, ieșit la lumină. “-Fată..” i-am răspuns, cu ultimele puteri pe care mi le lăsaseră chinurile facerii. “- Ei bine, acum mai ai un fecior!” …Și din momentul acela, pentru mine s-au redeschis Cerurile!
De aceea astăzi, primul gand al noii zile a fost să-i transmit, la înceout telepatic, fiului meu , cuvenita urare: La mulți ani, copilul meu drag! Să-mi trăiești sănătos și însoțit mereu de Fericire! Și să nu uiți niciodată : indiferent unde se va afla, față de tine, mama va rămâne să te vegheze mereu, mândră de Omul pe care l-a dăruit Planetei! ❤️
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : EFIDIGEST + BILEX
Comentează