Amintiri din valiza LAMONZA

Amintiri din valiza LAMONZA . Episodul 109. În nordul planetei, acasă la faimosul Amundsen 

 

Lamonza – prietena mea care mă însoțește prin călătorii – da, da, valiza fermecată, care-mi păstrează intacte cele mai dragi amintiri din toate colțurile de lume –  îmi știe bine pasiunea pentru lupii de mare, pentru corăbii și expediții în jurul lumii. Ea mi se trage , cred, de la însuși numele pe care-l port. Vă mai amintiti emisiunea mea, “Arca Marinei”? Poate nu știați, dar a fost proiectul meu de suflet, de care sunt mândră la fel ca și de predecesorul său, “Ceaiul de la ora 5”. Inclusiv din acest punct de vedere, călătoria mea la Oslo mi s-a părut fascinantă. Atât pentru că am avut răgazul să privesc, de pe țărm și de pe punțile vapoarelor, apele nesfârșite ce spală fiordurile norvegiene, dar și pentru că destule muzee din Oslo adună într-însele mărturii ale istoriei unui popor, pentru care navigatul a constituit  o dimensiune esențială. Nu întâmplător, deviza mea în viață o reprezintă cuvintele celebrului Nansen : “Ai reușit, continuă. N-ai reușit, continuă!”. Ele m-au ajutat să ma ridic de fiecare dată când am căzut, după exemplul neînfricaților norvegieni. A fost o vreme, prin adolescența mea, cand numele și biografiile exploratorilor acestor locuri nu aveau nicio taină  pentru mine…

…Prenumele lui Roald Amundsen înseamnă, în norvegiana veche, “gloriosul”. Să fi fost, oare,  o premoniție a
părinților săi, care au anticipat succesul nebănuit pe care Amundsen l-a obținut în viață, devenind unul dintre cei mai mari exploratori ai planetei? Născut, la 16 iulie 1872,  într-o familie norvegiană de căpitani de nave și proprietari de vase, Roald a fost pasionat de mic de știrile și relatările din presă, referitoare la expedițiile polare din acea vreme. Însuși profesia de “explorator” pe care a îmbrațișat-o mai târziu, punându-se de-a curmezișul dorinței mamei sale, i-a fost inspirată de expediția în Groenlanda a lui Fridtjof Nansen, unul din idolii săi de atunci.

Tânăr fiind , a lucrat , la început, ca marinar pe mai multe corăbii, iar în anul 1895 a primit brevetul de timonier. De aici încolo, ascensiunea sa în lumea lupilor de mare, precum și cariera de explorator al ținuturilor polare au fost remarcabile. Numele lui Amundsen va fi veșnic legat de prima traversare a Pasajului de nord-vest, din Groenlanda până-n Alaska ( incluzând și descoperirea căii maritime care lega cele două oceane – Pacific și Atlantic),  de cucerirea Polului Sud ( 14 decembrie 1911) și de prima survolare – necontestată de nimeni! – a Polului Nord, cu dirijabilul Norge, la 11 mai 1926, cand Amundsen a înlocuit calea apei cu cea a aerului, păstrand însă ca miraculos catalizator, curajul său nebunesc.

Sfârșitul simultan al carierei și al vieții sale a fost însă unul tragic și mult prea timpuriu.

În anul 1928, pornind într-o expediție de salvare a echipajului dirijabilului “Italia”, prăbușit pe o banchiză polară, Roald Amundsen, a pornit alături de pilotul norvegian Leif Dietrichson, de cel francez René Guilbaud și de alți trei francezi, îmbarcați la bordul hidroavionului francez Latham 47 , în căutarea nefericiților naufragiați. Și cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, la bordul acelui aparat de zbor a urcat și …Ghinionul. Hidroavionul s-a prăbușit și a dispărut fără urmă, pentru totdeauna, curmând astfel viața celui mai mare explorator norvegian și totodată a unuia dintre cei mai importanți ai planetei..

Mă aflu aproape de țărmul mării, pe un munte  stâncos de mică anvergură. L-am urcat cu greu, încercând să nu alunec pe verdeața izbucnită între feliile de stâncă…De aici, de la înălțime, fiordul se vede limpede, marea este lacrimă, iar malul este imbrăcat în verdeață,  colorat fiind din loc în loc de căsuțele ca-n povești ale norvegienilor, făcute din lemn, după tradiția locurilor… Apele par nesfârșite,  liniștea pufoasă îmbracă împrejurul nostru. Nu sunt singura care scrutează, de sus, departările. Langă mine se află Amundsen însuși, importalizat în bronz, la doi pași de casa în care a trăit o buna parte din viața sa. De fapt ultima, cea dinaintea tragicei dispariții. Statuia impunătoare îl înfățișează pe Amundsen însoțit de câinele său preferat și al cărui cușcă se păstrează intactă, în curticica din spatele clădirii.

Cobor încet muntele, cu aceeași atenție ca și la urcare și, ghidându-mă după panourile turistice, o iau pe cărăruia care mă aduce în fața casei memoriale Uranienborg – o construcție nici mai mare, nici mai mică, nici mai simpla, nici mai sofisticată decât vecinele sale care alcătuiesc orășelul Svartskog. Lemnul care combina tonurile alb și gri, din care este construită atat casa, cât și chioșcul de vară ce o insoțeste, ba chiar și cușca dulăului,  se decupează foarte frumos în revărsarea generală de verde a peisajului.

Pătrundem în interior. Freamătul interior mi se declanșează. Locuința în care am intrat mă emoționează la fel cum o fac, de regulă, toate casele memoriale pe care am avut ocazia să le vizitez . Am sentimentul că devin, un pic, martoră la o felie de istorie. Privind fiecare lucru, sunt tentată să-mi las liberi armăsarii gandului, imaginandu-mi cum acesta era folosit de către stăpânul său, cu decenii sau secole în urmă… Iată masa de lucru a lui Roald Amundsen, cea la care mi-l și imaginez stând aplecat , studiind pe harta din fața sa, traseele viitoarelor sale expediții și făcându-și însemnările în agenda din față. Iată și telefonul – noutate a acelor vremurilor – la care , probabil, își suna tovarăsii de expediție sau răspundea solicitărilor pentru interviu, venite dinspre redacțiile marilor ziare ale vremii.

Undeva, în stânga, o bibliotecă generoasă ascunde cărtile care l-au ajutat pe stăpânul casei să-și lărgeasca orizonturile, să-și pregateasca temeinic călătoriile. Observ si o portavoce sprijinită pe podea,  având forma rudimentară specifică începutului de secol trecut : nu mi-e greu să-mi imaginez cum, folosind-o , Amundsen dădea comenzi echipajului său. Parcă îi și aud vocea fermă, incercand să acopere șuieratul vantului și lătratul cainilor însoțitori… Atentă mereu la detaliile scenografice ale locurilor vizitate, ( deformație profesională! ) Geta îmi atrage atenția asupra imaginilor de pe ușile, din lemn și ele, ale încăperii în care mă aflu : sunt fotografii ale acelor vremuri, ilustrând fie atmosfera de pe vasul comandat de Amundsen, fie instantanee cu băștinașii întâlniți în cale.

Casa în care mă aflu i-a servit locatarului său celebru nu numai ca și locuință, ci si ca “loc de muncă”. În fiordul ce se întrevede prin perdeluțele de la ferestre, echipa lui Amundsen a pregătit, săptămâni la rând, nava “Fram”, pentru incredibila sa călătorie către Polul Sud.

Dar expedițiile marelui explorator norvegian, care au durat nu săptamâni, nu luni, ci ani întregi,  nu erau ieftine deloc. Dimpotrivă, erau chiar deosebit de costisitoare. Ceea ce, la un moment dat, l-a făcut pe Amundsen să naufragieze într-o mare de …datorii. Anul 1926 înregistrează falimentul său. Doi dintre bacherii cu care Amundsen avea contracte –  Herman Gade și Don Pedro Christophersen – acceptă totuși ca Amundsen să continue să locuiască in Uranienborg. Iar în anul 1933, cand nu mai exista niciun dubiu că marele explorator ar fi pierit în tragica operațiune de salvare, aceiași bancheri au cedat proprietatea statului norvegian.

Astfel se face că, începând din 1935, aceasta a devenit muzeu, deschizându-și porțile pentru vizitatorii din întreaga lume, dar și pentru norvegienii ce nu au încetat niciodată să vină aici, pentru a aduce un omagiu conaționalului lor, a cărui faimă a călătorit și ea , după exemplul său, spre toate colțurile Planetei..

Rubrică oferită de LAMONZA : https://www.lamonza.ro/