Pe 1 Decembrie, mi-aș fi dorit să mă bucur. Numai că trezirea de dimineață a fost cu nodul în gât. Și așa am rămas. Înțepenită toată ziua. Până târziu în noapte… Probabil așa voi rămâne încă multă vreme. Dar nu asta e problema principală. Problema este o anume zi! Sau toate zilele, multele zile ale vieții. Serbăm ,,Ziua șefului statului,, sau ce? ,,Ziua Arcului de Triumf,,? Nu e ziua oamenilor de pe acest pământ sfânt, al nostru? E cumva ziua tristeții, a despărțirii, a urii, a singurătății? Mi-e teamă că da! Știți ce cred? Că totul s-a închis! S-a blocat. Aproape mort și desconsiderat, sufletul nostru (sau cât ni se mai dă voie să rămână din el) se zbate să renască. Dar… Dar, până la urmă, mi-am lipit totuși de geam un steguleț din plastic! Un tricolor. Măcar atât…
Sărbătoarea s-a închis. S-a ferecat. S-a închis celula. S-a pus lacătul. Cheia a fost aruncată spre nori! Sau undeva, în adâncurile neguroase ale planetei…
Pereții se clatină zdruncinați de bubuituri nefiresc de zgomotoase… Se dărâmă… ce? Lumea. Se face frig. Se ciocnesc planetele. Fantastic, zburdalnicii care le mânuiesc schimbă direcția fiecăreia în alte spații, după bunul lor plac. Dar de ce? Vor să aducă un nou Potop? A început selecția? Mai mult sau mai puțin naturală? Dar speciile? Care vor fi selectate din ce a mai rămas? Dacă ne gândim mai bine, adică DACĂ gândim, peste vreme, multe dintre anumita fapte, lucruri, deci și oameni s-au schimbat atât de ciudat și de neașteptat, încât nici nu mai pot să mă refer la noțiunea, la definiția pe care – cu mândrie – o atribuiam făpturii umane! Se tot spunea despre cineva (sau ceva?) că este un OM adevărat, un exemplu… Om cu majuscule, pentru faptele sale, pentru eventualele lui gânduri etc. În fine, ce mai suntem, de fapt? Ce fel de ființe? Eu nu mai pot spune oameni. Nu știu cui să mă mai adresez așa. Am ajuns la concluzia asta nu de ieri, de azi, ci de ceva mai multă vreme. Să încerc o explicație subiectivă, dar nu numai. După atâtea secole, ba chiar milenii, omenirea este – încă – în derută… Trăiește dezorientată… Păi, atunci, cu ce ne lăudăm? Totul a fost și continuă să fie un timp zadarnic sau un spațiu gol! Să-l numim vis? Nu, Doamne ferește! Ne-au învățat să spunem ,,vis,, la lucruri greu de realizat, dar frumoase, sau cel puțin de dorit frumoase. Deci, ce trăim nu e vis! În orice caz nu al nostru, al pământenilor! Trăim? Ca să spun că n-am crezut că voi trăi într-un astfel de VIS, ar fi o enormitate. N-am crezut, fiindcă n-am știut că se poate așa ceva. Dar adunându-mi de ici-colo ițele informațiilor, mi-am dat seama că trăim între regulile născocite de mintea noastră. Bune sau rele, ele, regulile – în milenii – diferite pe alocuri, în funcție de spațiul geografic sau de climă, au devenit, practic, viața noastră. Și atunci, de ce viața se transformă – la vedere – în derută?
Aici găsesc potrivit un citat din Thomas Jefferson: ,,Actele izolate de tiranie pot fi atribuite opiniei unei zile, dar o serie de opresiuni, ce au început într-o perioadă distinctă și care nu au dispărut odată cu schimbarea miniștrilor, dovedesc existența unui plan deliberat de a ne reduce sistematic la condiția de sclavi,,.
Tiranie, plan deliberat, sclavi – iată că mă leg de aceste cuvinte spuse de ceva vreme și constat cu stupoare că se potrivesc la fel de dăunător, dacă nu chiar mai intens, chiar și astăzi. Atunci nu trebuie să-mi bat capul că ,,deruta,, nu este ceva bine calculat. Un scop clar definit. De atâtea sute de ani? Cu alte cuvinte, nu s-a schimbat nimic, nimic? Doamne, ce necaz catastrofic! În ce să mai crezi? Ne pierdem încrederea în tot. În ce minciună să mai credem? Sub ce pat să ne mai ascundem frica? Pentru că răspunsul ar fi prea amplu, aș încheia cu un citat al filosofului politic Hannah Arendt care, încă din 1951, spunea în ,,Originile totalitarismului,, :,,Membrii elitei nu au avut nimic împotriva prețului ce a trebuit plătit, anume distrugerea civilizației, pentru a vedea cum cei care au fost în trecut injust excluși se chinuie să revină înapoi în civilizație,,
Comentează