Ea și El

Am încredere în tine!

Deseori ni se rupe filmul. Ni se înfățișează toate ca pe-o pânză fără eroi și lovim în stânga și-n dreapta. Și-apoi tot noi, nevinovați de-o vină continuă, ne plângem de încrederea celor de lângă noi. N-am vrut niciodată să zic asta, dar încrederea nu are scrupule și nici motive pentru a exista. Nu e ca și cum ai avea un premiu pe care trebuie să-l câștigi. Competiții nu sunt de asumat și nici nu se luptă pentru ea. E datul acela firesc pe care-l simți, pe care ajungi să-l descrii ca pe-o nouă și umilă, utilă descoperire a celui ce ești în cel din fața ta.

Credem în oameni doar când ne convine și nu investim suficient în așa fel încât profitul să dea la un moment dat cu plus, mai ceva ca o lumină care e într-atât de puternică încât să binecuvânteze, nu să orbească. Și nu oferim ce așteptăm să primim, ca într-o boală a modernismului. Încrederea nu e doar reciprocitate, divulgarea unor taine și misteruri, tăgade, secrete și minciuni asumate. E mai mult decât adevăr și-un fel altfel de spune că oamenii ne sunt note, nu poveri, ne sunt zâmbete, nu lacrimi. Încrederea este despre cum se vede lumea ta prin ochii celuilalt.

Eu unul știu că pot spune despre încrederea mea în cei pe care-i iubesc la infinit. Adică nu contorizez asta, nu o transform nici într-o virtute, nici într-un însemn suprem pe care trebuie să-l treacă cineva. Dacă cei de lângă mine au ajuns acolo, cu toate nebuniile lor și puterea de a suporta tot ce însemn, atunci asta implică, involutar și încrederea, ca pe-o minunată descoperire a vânturilor dreptății, ca pe-o mireasmă neînchipuită a unor prietenii fără întrebări și răspunsuri necesare.

Mie mi se pare că lumea a luat-o razna cu nevoia asta patologică de a căuta permanent motive pentru ceva anume. Adică înțeleg nevoia de concret, o admit și o încurajez, dar nu totul pe lume trebuie să aibă o explicație. Sau cel puțin nu una favorabilă gândirii tale. Ne plângem de încrederea în noi, în cei din jur uitând de fapt să înțelegem rolul vieții, al unui timp gândit și proiectat fix pe nevoile pe care nu ți le faci undeva, ci le duci demn înspre soare, într-o continuă și minunată vacanță a a celui ce ești, nemilos și crud, lovit, îndurerat, mințit și văduvit, în fanteziile tale, de propria încredere.

Încrederea nu se dă pe schimb. Încrederea nu are nici etape preliminarii și ce nu înțeleg mulți este că ea nu înseamnă loialitate sau tăinuire. Nu, încrederea e sprijin, e iubire! La asta se rezumă încrederea în oamenii, dublată de-un respect reciproc care-ți oferă șansa să vezi că nimic nu are mai multe de spus, de făcut, de trăit, de murit, decât propriul tău timp, o mirare de-a înțelege cine ești!

Și chiar dacă e greu de înțeles sau de acceptat, încrederea e evoluție, nu e acel soi de petec, de neputință, de dependență a ta față de cine. Înseamnă poate doar completarea, prelungirea lui. Prefer să-mi descopar neputințele, mult mai mult decât să le ascund în spatele unei măști din care am certitudinea că nu va ieși ceva cu adevărat admirabil, în povestea asta cu încrederea. Probabil asta e una dintre acele probleme cu iz existențial, aruncate de toți pe tapet.

Și-atunci ne dăm seama că a avea încredere în ceilalți înseamna a avea în tine, că folosul acestui sentiment nu este acela de a ascunde ceva, ci de a scoate în față o parte mai bună din tine, arătând astfel cât și cum ești. Și tot așa poți învăța că ești ce oferi, având încredere dezinteresată, fără teste și orgolii, fără taine și secrete, în cei pe care sincer, din tot sufletul, îi iubești. Poți! Am încredere în tine!

https://www.youtube.com/watch?v=FoZesnIV3D4

FOTO – ANA MARIA HALALAI

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Publicitate