Rușine, rușine, rușine!
O spun ca părinte, ca jurnalist, ca cetățean.
Sunt foarte rare cazurile când mi-e rușine că sunt român. Și nici acum n-am nimic cu țara, am cu oamenii ei. Știrea îngrozitoare, care mi-a răsucit vacanța ( și așa frământată de tentaculele ororilor din TVR) nu-mi dă pace. În loc să mă bucur de peisaje și de dolcele farniente poposit atât de rar în viața mea, imaginația mea reactivată îmi aduce în fața ochilor minții scene abominabile : o fetiță zbătându-se disperată pentru viața ei, o fiară de om hăcuind-o nemilos și o armată de oameni ai legii, așteptând cuminți în fața casei aprobarile legale pentru a o salva. Este un scenariu horror, întâmplat însă aievea, undeva, departe, în țara mea, pe care mă chinui să nu contenesc a o iubi.
…Urmăresc, chinuit, pe tabletă, jurnalele de știri de acasă. E rumoare mare în țară și e firesc să fie așa : un copil nevinovat este jertfit pe altarul somnului unei națiuni, al cărui ceas deșteptător a stat, parcă, pentru vecie. Cunosc acest somn, fac parte din el, chiar dacă, de ceva vreme, dau semne să mă? trezesc. Colegii mei, jurnaliștii, acuză vehement. Autoritățile formulează explicații bâiguite, în mare parte tembele. Politicienii au și ei reacții, bine formulate, că doar suntem în campanie electorală și o astfel de poziție ne poate fi fatală sau ne poate aduce câteva voturi în plus. Cetățenii își manifestă revolta, în fața casei criminalului sau pe la casele lor, între un film pe HBO și un late night show cu dudui decoltate. Toată țara e prinsă de rumoare, timp în care, undeva, într-o (cu siguranță) modestă locuință românească, doi părinți își plâng cu lacrimi de sânge, rupându-și hainele de pe ei, singurul copil. Un copil care nu a avut decât o vină : s-a născut într-o țară care nu l-a putut apăra…Un copil pe care nu-l vor mai vedea crescând, așezându-se la casa lui și aducându-si pe lume proprii copii.
Cum,oare, se mai pot întâmpla astfel de lucruri, într-un stat european cu pretenții de “evoluat”?
Răspunsul meu e simplu. Situația nu e cu nimic diferită față de ceea ce trăim noi, angajații TVR. De ani buni, în fruntea institutiilor statului ajung neaveniți. Care la rândul lor își populează structurile cu eșalonul doi de “neaveniți”. În funcții ajung, pe pile, incompetenți feroce. Ajung pițipoance și cretini. Ajung incapabili care încep să împrăștie către (eventualii) subalterni valoroși, decizii întunecate de noaptea minții. Aceste decizii se răsfrâng asupra noastră. Negativ – în cel mai fericit caz, dramatic – în cazuri precum cel aflat la ordinea zilei. Dictatura incompetenței a pus stăpânire pe o țară care se tot întreabă de ce nu i se simte mersul înainte. Iar dacă în domenii precum televiziunea, efectele sunt mai blânde ( cui ce-i pasă, că românii nu se mai uită la programele postului public și că TVR e în picaj?) în unele situații incompetența celor puși în funcții antrenează după sine drame ce cu greu pot fi depășite.
Dar, până la urmă, ce reprezintă o biată viață de om? Problema se va rezolva cumva, la presiunea presei care va reuși să agite cât de cât opinia publică și autoritățile : un om-fiară va face pușcărie pe viață, niște părinți vor fi, o vreme, mângâiați pe creștet de comunitate, câteva capete vor cădea. Nicidecum cele care contează cu adevărat. În rest, lucrurile vor rămâne probabil aceleași : incompetenții vor rămâne pe locurile lor, recunoscători până-n veci celor care i-au înscăunat. Și care, din păcate, nu vor reacționa nici de această dată, fiind prea ocupați acum cu propriile (re)înscăunări….
Rubrică oferită de :
Comentează