Mi se întâmplă, de o vreme, un lucru absolut halucinant!
Inainte însă de a vi-l dezvălui, vă voi face o confesiune. Probabil nu spun nimic care să răsucească lumea cu susu-n jos, căci mărturisirea mea este pe deplin… “bănuibilă” : de când mă știu, am încercat mereu să-i binedispun pe cei din jur. Îmi place să văd oameni zâmbind ( dacă nu chiar râzand ) si am avut mereu o stare strașnică, știind că eu sunt generatorul stării lor de bine. Nu știu dacă am fost neapărat clown într-o existență anterioară, cert este însă că , dacă aș putea, aș aduna din sufletul fiecăruia supărările și întunecarea, sădind în locul lor liniște , bună dispoziție și poftă de viață. Nu, nu sunt nicidecum o optimistă incurabilă, pentru că având pretenția ca sunt un om bine informat, pesimismul îmi dă târcoale mai ceva decât un dulău flâmănd, unei străchini plină cu oase. Însă l-am iubit foarte mult pe Murphy, atunci când a rostit celebrul său îndemn : “Zâmbește! Mâine… va fi mai rău!”.
Prin urmare, zâmbesc mult și sincer, râd cu poftă deseori și mă catapultează spre al nouălea cer reacții ale semenilor mei, de genul : “Când vă privim / ascultăm/ vedem/ citim postările” etc, ne simțim deodată tare bine și ..ne place brusc să traim!”. Ce poate fi mai frumos, decât să ți se confirme că starea ta se dizolvă și în sufletul sau pe chipul celor din preajmă-ți? Pesemne ca aceasta este una din menirile mele pe pamânt! O menire…să-i spunem “terapeutică”!
…Ei și acum vine lucrul acela halucinant din “introducere”! În ultima vreme, ce credeți că pățesc?!? Cei ce mi-au procurat și citit cartea ( și înțeleg că Editura Corint primește o avalanșă de cereri în acest sens!) îmi spun sau scriu – fie că îi cunosc sau nu! – că tot ceea ce am scris le provoacă…. lacrimi!! Unii mărturisesc chiar că plâng de-a binelea și că n-au mai lăsat cartea din mână, până când nu li s-a încețoșat vederea de la atâta plâns!
Prima care mi-a transmis o astfel de reacție a fost Luminița – prietena mea de-o ( jumătate de) viață, regizorul artistic al tuturor productiilor TV si evenimentelor pe care le-am semnat. Cum era și de așteptat, Luminița a primit cartea printre primii. ( o mai primiseră – și doar în format electronic – numai cei ce mi-au prefațat-o) .
…Când prima cutie cu cărți mi-a fost adusă de șoferul de la Editură, primele exemplare au pornit-o în galop către părinți, fratele meu și apoi Luminița. După cum v-am mărturisit, Victor, fiul meu și cel căruia îi este dedicat, de fapt, “Ceasul iubirii” – n-a primit-o decât în ziua lansarii, deci după vreo săptămână! ( tare greu mi-a fost să țin ascuns de el volumul pe coperta căruia apărea, ca și bebeluș…) .
În seara în care Luminița a plecat de la TVR cu volumul roșu în traistă, mai precis pe la ora 22, m-a sunat. Avea nasul înfundat și vocea stinsă… “- Aoleu! Ai racit! “ – i-am spus, temându-mă brusc pentru filmările de a doua zi. “…Nu…iți citesc cartea și…plâng!” “- Cum, Lumi, tu, care ne știai povestea de la începuturi si până la capăt, tu plângi?!? De ce, Doamne iartă-mă?!?”… Mi-a explicat. Am înțeles că nu numai sensibilitatea Luminiței era de vină, dar mai ales faptul că cei “16 ani” – personajul principal al cărtii – se derulaseră atât de aproape de sufletul său….
…După ce, la lansare, cartea a pornit-o în sute de direcții, numărul mesajelor a început să crească exponențial. Jurnalista Alina Prodan – ale cărei postări le citesc pe nerăsuflate, fiind cucerită de talentul său, mi-a trimis un prim mesaj : “Am citit cartea ta dintr-o suflare! Mi-a plăcut foarte mult. Povestirile, stilul oral, onestitatea, faptul că ai reușit să te detașezi și să rememorezi fără ranchiună… M-a prins atât de tare, încât deși știam cum se termină am sperat ca finalul să fie altul 😢”. I-am mulțumit în gand, liniștită că reacții precum a Luminiței nu vor mai fi, probabil. Apoi, o mare artistă ( nu-i spun numele, caci nu i-am cerut permisiunea) mi-a trimis un al mesaj : “M-ai nenorocit! De dimineața stau cu nasu-n cartea ta! De fapt, cand în carte, cand in batistă! M-am întâlnit cu Victor în atâtea “culise”, dar n-am prea interactionat, căci ei, folkistii, au lumea lor, diferită de a noastră. Am fost și la tine in emisiuni de atâtea ori! Îmi plăcea să vă vad împreună și știu cât vă iubeați, dar atat de patrunsa am fost de tot ceea ce scrie in carte, atat de emotionant a fost tot ceea ce ati trait si atat de nedrept finalul, incat…ce mai! M-ai dat gata! Ce pacat ca Victor n-a trait să citeasca aceasta carte! Sunt sigura ca povestea voastra s-ar fi reinodat! Mare nedreptate!…”
Aici m-au luat pe mine niște lacrimi, pe la cotitură… dupa care, 90 la sută din mesajele venite pe Wapp, pe Mess, pe mail sau telefonic, conțineau, invariabil, verbul “a plânge”, conjugat în diferite moduri…
….M-am întrebat de ce, oare, cele scrise de mine au iscat în cititori această reacție, nu neapărat scontată de mine? Caci doar nu am făcut decât să povestesc frânturi din viața noastră de familie – o familie asemeni celor pe care și voi le aveți, cu copii mai mari sau mai mici, cu mama-soacră și tata-socru, cu bucurii și necazuri, cu vacanțe în care se pleacă întotdeauna “cu cățel și cu purcel”, cu seri petrecute în fața televizorului, cu întâmplări cu doctori și cu doctorii pe noptiera, cu momente în care simți ca totul se sfârșește, iar uneori…chiar se sfârșește.
Probabil că, de fapt, acesta este și motivul pentru care “la cartea mea” se plânge : oamenii se regăsesc în ea ; cartea le reflectă bucuriile și tristețile, le arată că nu numai ei simt astfel, ci, iată, chiar și cei “de la televizor”, despre care toată lumea crede că se scaldă în bani , huzuresc numai prin vacanțe, iar sentimente…nu prea au.
Cartea mea nu este despre două vedete. Cartea mea este despre un Victor în șlapi și pantaloni scurți, mâncând macaroane cu brânză la masa din bucatărie și este despre mine, într-un capoțel înflorat, fredonându-i cântecele în timp ce-i pregâtesc cămașa pentru Parlament și cota de pilule pentru seară. Este despre Victoraș , care se ițește printre noi, întrebându-mă pe mine “ce avem la cină?” și pe tati ce înseamnă regula de trei simplă. Este despre mama Ada si Padre, care-l așetaptă pe Victor la casa de la Cornu, cu o placintă cu varză și o partidă de șah, e despre Mamaie și Tataie, care vin de la Brașov pentru două zile, cât să suspine la lansarea unui nou album al adoratului lor fiu. Cartea este despre lucruri atât de simple și sentimente atât de adânci, încât fiecare se regăsește într-însa. Și fiecare lăcrimează, ca în propria viață, atunci cand norii negri se abat asupra poveștii, când oameni răi și lipsiți de scrupule, vin să tulbure tihna unei iubiri atat de frumos începuta, atât de chinuit dusă spre final…
Mă simt nefiresc, aflând că, de această dată, așez, iată, involuntar, praf de tristețe în sufletul celor pe care toată viața m-am străduit să-i înveselesc. Aproape că-mi vine să-mi cer iertare că răsucesc cuțite în răni, că reactivez propriile dureri ale fiecăruia, ca tulbur tihne mai mult sau mai puțin adevarate. Dar m-aș bucura să stiu că, în final, cartea mea v-a ajuns la suflet. Și , odată cu ea, și noi. Sau…ce-a mai rămas din noi…
Rubrică oferită de DIOLEX
Comentează