Am ajuns să opresc televizorul, atunci când mi se rostogolesc în sufragerie, din “cutia miraculoasă”, știri dinspre patul de spital pe care Mihai Constantinescu își consumă agonia. Nu, nu stau rău nici cu nervii și nici nu sunt din cale-afară de labilă, doar că nu pot să pricep, nici în ruptul capului, această apetență pentru morbid a colegilor mei jurnaliști. Cu Mihai Constantinescu au crescut generații întregi și el face parte oarecum din viețile noastre, din biografiile noastre. El rămâne conectat NU la aparatele de care tot vorbesc știriștii, ci la “Lumea minunată” despre care vorbea, în cântecele sale.
Deși , grație “meticuloaselor” relatări ale jurnaliștilor, ochii minții mele îl văd , în ultima vreme, zăcând inert pe un pat de spital, cu tuburi înfipte intr-însul, cu aparate ce-i țin companie clipind din afișaje complicate și cu , oameni în alb mișunând în jur , mă încăpățanez să chem mereu, din memorie, chipul său jovial,acela pe care-l știm cu toții, și prezența sa electrizantă de pe scenele pe care a cântat, o viață întreagă.
Îi implor pe știriștii care, știu, “nu-și fac decât meseria”, să ni-l lase în pace pe Mihai Constantinescu, atât cât o mai fi viață într-însul, sau, și mai bine, să ni-l readucă în minte așa, viu și plin de viață, cum a fost până mai deunăzi. Arhivele de peste tot gem de astfel de imagini.
Nu vreau, pur și simplu, să fiu martor ocular la trecerea sa “Dincolo”, pentru că , pentru un ocean întreg de oameni, Mihai va rămâne mereu “Dincoace”, alături de cei pentru care a ars o viață întreagă.
P.S. Fix inainte de a publica acest material, mi-a căzut sub ochi o poezie scrisă recent de Lucian Avramescu și în care acesta își varsă amarul de a fi fost “declarat mort” de ei din jur, mult înainte ca îngerii să-i fi trimis invitația spre lumea lor. Subiectul vine întrucâtva în continuarea gândurilor mele și de aceea , inainte de a vă reda tulburătoarele versuri ale unuia din mentorii mei, îndrăznesc să vă adresez o rugăminte,izvorâtă din hăul fără sfârșit al inimii mele : haideți să-i ținem vii, alături de noi, pe oamenii speciali ai acestei țări, cel puțin până la ultima lor suflare!
Hei, prieteni, sunt eu, Lucian Avramescu
Hei, prieteni, sunt eu, Lucian Avramescu
In carne și oase, pe metafore răstignit
Văd că a reapărut iar zvonul,
Că am murit
Sunt, dragilor viu ca o rădașcă,
Gata să iau în cleștii brațelor vara
Mi-e dor de tot ce-i frumos și înaripat
Înot, ca de obicei, împreună cu stelele, seara
Iubesc, ca mereu, femeia, zâmbetul, poezia
Urăsc plictisul îmbuibat, lenea de a visa
Sunt gata să plec la mare
Să înot și-n valuri, nu doar în fantezia mea
Sunt viu, depune mărturie arșița de Sahară a trupului meu
Și mai poate depune mărturie
Dacă e la plajă pe undeva, Dumnezeu
Sigur, mă bucură vesela unora întristare
Moartea mea reapare ca un funest curcubeu
Inseamnă că poetul contează
Și simt cum în mine crește particula Eu
Vară bună vă doresc tuturor
Viața fie-vă în tumult
Scrisesem ceva despre moartea Bunului Simț
Dar să mă confundați cu el e prea mult
17 iunie 2019, Sângeru
Rubrică oferită de
Comentează