Am intrat în presă la scurt timp după Revoluția din 1989. Nu că nu mi-ar fi plăcut s-o fac înainte, însă “nu mă calificam”. Aveam rude în străinătate, ceea ce-mi reteza dintr-un foc dreptul de a figura oficial într-o redacție. Așa că mi-am vazut cuminte de meseria de cercetător stiințific, până când un neașteptat apel telefonic din partea lui Mihai Tatulici, m-a chemat în echipa acestuia, într-un TVR devenit în sfârșit liber.
În toți acești ani, am trăit, de pe poziția omului de televiziune, toată istoria postdecembristă a presei române. Dacă schimbarea produsă în acel Decembrie inclusiv în acest domeniu a fost monumentală, mai încolo lucrurile au început să nu mai stea așa.
Țin minte că, la emisiunile sale,Tatulici putea face/vorbi orice, despre oricine ; totul se întâmpla în direct și deși erau destui care vociferau a doua zi, în redacție domneau liniștea și pacea, ba chiar satisfacția că multe dintre temele ridicate de Mihai își găseau ulterior dezlegarea : mentorul meu reușea să zgâlțâie autoritățile, punându-le în mișcare.
O vreme – peste un deceniu – am experimentat și eu, pe pielea mea ( de începător, fireste) binefacerile democrației, aplicand în propriile emisiuni ceea ce văzusem la dascălul meu : curajul de a spune ceea ce gândesc și de a-mi lăsa invitații să se comporte liber. Îmi amintesc că, la “Ceaiul de la ora 5” era mereu invitată “linia întâi” a politicii românești, de la stânga la dreapta, fără nicio diferență. Invitații mi-i stabileam singură și, chiar și la doar 30 de ani, aveam destul discernământ să păstrez un echilibru politic și o decență a dialogurilor. Nimeni dintre șefi nu-mi cerea, în avans numele invitaților, “pentru aprobat”, nimeni nu-mi tăia, pe atunci, numele “indezirabililor”, nimeni nu-mi viziona emisiunile înainte de difuzare și nu doar pentru că erau în direct. Acest privilegiu al “directului” a rămas pentru mine o dulce amintire. Ca și celelalte…
Nu voi uita niciodată cum, în plină “domnie” a lui Ion Iliescu, artistul Vali Sterian – unul din opozanții fătiși ai regimului – și-a lansat în emisiunea mea piesa “ Domnule Jos” ( izvorâtă din sloganul zilei, “Jos Iliescu”). Și tot într-o emisiune de-a mea, minunatul Ion Rațiu ( parlamentarul cu papion ce era să ne fie la un moment dat președinte) a rostit o vorbă care mi-a rămas încă de atunci la suflet : “Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“ . A fost, din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă definiție dată democrației, de către un om ilustru care a trăit-o decenii, la ea acasă.
Dreptul de a nu fi de acord cu celălalt este, cred, cea mai mare izbândă a Revoluției căreia am avut șansa să-i fiu contemporană. Lucrurile au luat-o însă demult, într-o direcție periculoasă. Și am simțit-o și eu, pe propria piele, deși miza, în cazul meu este ca și inexistentă : nu am visat niciodată vreo ascensiune politică ( dacă ar fi fost așa, m-aș fi depărtat demult de TVR, unde regulamentele ne cer să fim apolitici), nici în ierarhii nu am vrut niciodată să mă cațăr, pentru că șubredul sistem de valori mioritic m-ar fi amestecat cu oameni de calitate îndoielnică. Am preferat să mă depărtez, chiar si prin natura emisiunilor mele, de urâta lume a Politicului. Dar chiar și așa, n-am încetat niciodată să-mi spun părerea – oriunde altundeva decât în propriile emisiuni – vis-a-vis de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Valurile de venin care mi-au însoțit multe din părerile mele, ușor “altfel” decât ale turmei, m-au învățat minte : epoca oamenilor precum Ion Rațiu a apus demult. Falsa democrație de acum nu mai are nicio legătură cu cea predată de acesta, iar “a nu fi de acord cu cel de lângă tine” riscă să devină, în zilele noastre, aun adevărat linșaj, o revărsare de ură și frustrări.
Colegul Ciutacu și-a spus părerea în cazul jurnalistei Iulia Marin. O compasiune corectă, până la un punct – cel legat de discernământul tinerei, ca și jurnalist axat pe probleme severe ale României. De aici încolo totul în jurul lui Victor a luat-o razna, a scăpat de sub control. În esență, intrebarea pe care și-a pus-o jurnalistul nu e deloc deplasată. Și, la urma urmei, un jurnalist nu poate avea întrebări deplasate, căci de aceea e jurnalist, să se întrebe. Deplasat a fost, cred, momentul emoțional în care Victor a ridicat această problemă : românii erau încă în stare de șoc : o ființă cu chip angelic, care majoritații noastre îi poate fi fiică sau nepoată, și-a pus capăt zilelor. O astfel de tragedie nu poate stârni decât compasiune. Mai ales în sufletele unei populații și așa îngenuncheată de probleme. Deși a fost unul dintre primii care a deplâns-o, Victor a mers însă mai departe, detașându-se de zona emoțională și punându-și câteva întrebări de reporter de investigații. Reporterul de investigații, zic unii, n-are mamă, n-are tată, el trebuie să se detașeze emoțional de context. El trebuie să găsească răspunsuri, nu să cadă pradă sentimentalismelor. Asta a făcut și Victor. Și asta l-a costat mult. Toți cei pătrunși de drama Iuliei ( despre care, cu sufletul strâns, de mamă, am scris și eu, zilele trecute) au taxat la sânge problema ridicată de jurnalist. Aici intervine Rațiu. Mi se pare absolut corect să nu fim de acord unii cu ceilalți. De aici însă și până la linșajul public este cale lungă. Da, pot înțelege chiar și faptul că, în cazul lui Victor există destui inși care și-au frecat bucuroși mâinile : iată, pe fondul acestei “dezbateri” emoționale, un adversar de temut ar putea fi eliminat. La o scară muuult mai mică, am trecut prin așa ceva, când niște păreri exprimate NU într-o emisiune de maximă audiență, ci pe umila mea pagină din rețeaua de socializare, m-au îngropat în lăturile slobozite de cei care, chipurile, nu gândeau ca mine. Mulți dintre prietenii care mi-au sărit în ajutor, mi-au marturisit ulterior că, aparându-mi spusele, s-au trezit ei înșiși huliți și înjurați cu brutalitate.
Primitivismul democrației românești rezistă. La fel ca și coafura duduii dintr-o reclamă publicitară cu vânt puternic. Nu știu cum se va sfârși toată această “tevatură” jurnalistică, aștept curioasă să iasă la suprafață și dedesubturile sale. Caci ele există. Repet, jihadul declanșat împotriva lui Victor Ciutacu este disproportionat unei opinii pe care acesta și-a manifestat-o, poate într-un moment neinspirat. Peste câteva zile ridicată aceeași problemă, efectele ar fi fost cu totul altele.
Sunt curioasă, cum ar fi analizat incidentul, de după elegantul său papion, politicianul și jurnalistul Ion Rațiu?…
Drum bun către cer, Iulia! Cu siguranță n-ai meritat nici ceea ce ți s-a întâmplat, nici ceea ce se întâmplă cum, în jurul numelui tău..😪😪😪
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : STRESCALM
Comentează